DAVID MÂNDRUŢ: UN PRECURSOR UITAT AL PSIHANALIZEI

Karl Robert Eduard von Hartmann, a cărui Filosofie a inconştientului (1869) urma să aibă o influenţă covârşitoare asupra concepţiilor psihanalitice ale lui Sigmund Freud (1856-1939) şi Carl Gustav Jung (1875-1961), s-a născut în 1842 la Berlin, Prusia, urmând să moară în acelaşi oraş în anul 1906.

Sistemul lui Hartmann este unul eclectic, în sensul că el realizează o sinteză hegeliano-schopenhaueriană, la baza căreia stă conceptul fundamental de inconştient. Pe scurt, acesta îmbină voluntarismul schopenhauerian cu idealismul absolut hegelian. Filosoful german îşi sub- intitulează magnum opus-ul, Rezultate speculative conforme cu metoda inductivă a ştiinţelor naturale. Hartmann, prin aceasta, continuă demersul lui Arhur Schopenhauer (1788-1860) din Voinţa în Natură (1836), care se folosea de date ale biologiei şi fiziologiei contemporane lui pentru a-şi susţine consideraţiile metafizice privitoare la voinţa de a trăi.

Precizez că la Hartmann încă, la fel ca la Schopenhauer, inconştientul are o dimensiune metafizică, nu atât una psihologică. Hartmann este unul dintre puţinii urmaşi-continuatori ai lui Schopenhauer, cel mai mare fiind bineînţeles Friedrich Nietzsche (1844-1900), cel din prima perioadă a creaţiei, aproximativ până în 1878, când publică Omenesc, prea Omenesc. Demni de menţionat mai sunt poetul şi filosoful Philipp Mainlander (1841-1876) cu a sa Voinţă de moarte, dar şi Julius Bahnsen (1830-1891), care, foarte lucid în jurnalul său, susţinea, în urma pesimismului expus de Schopenhauer, teza că omul este un nimic conştient de el însuşi.

Dacă Georg Simmel afirma că veriga de legătură dintre Schopenhauer şi Nietzsche a fost Charles Darwin (1809-1882), la fel putem afirma şi noi în urma exegezei că veriga lipsă dintre Schopenhauer şi Freud este Eduard von Hartmann. La fel cum la Sigmund Freud, psihicul ne este prezentat cu o componentă raţională şi una iraţională, respectiv Se şi Supraeul, la fel inconştientul lui Hartmann este format din Ideea raţională hegeliană şi Voinţa iraţionala schopenhaueriană.

După cum am afirmat, conceptul fundamental care stă la baza arhitecturii metafizice a lui Eduard von Hartmann este inconştientul. După filosoful german, inconştientul este principiul absolut, activ în toate lucrurile, forţa operativă care se află în natura organică şi anorganică, dar care sălăşluieşte şi în stările mentale care nu sunt conştiente. Deja putem observa cum Hartmann îl anticipează pe Freud cu privire la existenţa stărilor mentale inconştiente, sesizând de asemenea şi inconştientul psihologic, pe care filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) avea să îl dezvolte în paralel cu inconştientul ontologic prin analiza memoriile inconştiente, după cum ne spune Gilles Deleuze în al său Bergsonism (1966).

Inconştientul la Hartmann este, după cum am precizat mai devreme, o sinteză de (re)prezentare şi de voinţă, anume de elementul logic hegelian şi cel ilogic schopenhauerian. La fel ca la Freud, la care inconştientul sau Se-ul din a doua perioadă de creaţie (după primul război mondial) nu cunoaşte negaţia, nu-ul, moartea şi nici timpul, exact la fel şi la filosoful post-schopenhauerian inconştientul metafizic nu cunoaşte spaţiul, timpul, existenţa individuală, el fiind atemporal înainte de fiinţarea lumii. Din nou anticipând-ul pe Jung, chiar şi pe Jaques Lacan (1901-1981), Hartmann susţine că ar fi mai adecvat să vorbim despre un supraconştient, ca în cazul elanului vital bergsonian, nu atât de un inconştient, pentru a nu confunda noţiunea cu ce avea să se numească la Pierre Janet (1859-1947) şi la şcoala franceză, subconştient; Freud, la rândul lui, optând pentru noţiunea de preconştient. Prin urmare, nu va mai fi Unbewusst, ci Überwusst.

Sistemul lui Hartmann, care culminează cu Filosofia inconştientului, poate fi împărţit în trei mari categorii, anume 1) teleologia metafizică a naturii, 2) sinteza de logic şi ilogic a voinţei, şi, nu în ultimul rând, 3) viziunea despre lume, care circumscrie perspectiva filosofului despre pesimism, istorie, salvarea cosmică (care avea să îl intereseze şi pe Emil Cioran), sistemul etic şi religios, o caracterizare a calităţii vieţii umane, o teorie estetică etc.

Doar răsfoind cuprinsul Filosofiei inconştientului, deja ne atrag atenţia unele detalii care pot fi circumscrise fără nicio problemă domeniului psihanalizei de început de secol XX. De exemplu, Hartmann tratează relaţia dintre inconştient şi instinct, susţinând în urma lui Hegel şi Schopenhauer, că instinctul este mai degrabă inconştient decât conştient, afirmaţie ce avea să fie reluată şi de Bergson în a sa Evoluţie creativă (1907). Filosoful german mai tratează despre rolul inconştientului în viaţa sexuală sau de rolul acestuia în cadrul somnului şi al visării, ajungând să să se ocupe chiar despre automatisme şi acte reflexe.

Precizez că în cadrul sistemului lui Hartmann, putem vorbi despre mai multe diviziuni ale inconştientului, cum ar fi inconştientul absolut, care organizează substanţa universului, cel fiziologic, care stă la baza evoluţiei fiinţelor vii, cel relativ şi psihologic, care predetermină viaţa mentală conştientă, care poate fi asemănat cu inconştientul colectiv al lui Jung. Aici ne putem aduce aminte de Carl Gustav Carus (1789-1869) care l-a influenţat pe Hartmann prin faptul că a demonstrat că la baza proceselor conştiente stau funcţii inconştiente. În final, vom avea inconştientul metafizic.

Mai mult, Hartmann mai realizează o împărţire în ceea ce priveşte aparatul psihic, vorbindu-ne despre un conştient inferior (analog micilor percepţii la Liebniz), conştientul obscur şi indistinct (un conţinut vag, nebulos, estompat), neobservatul din conţinutul conştiinţei, conştiinţa nereflectată şi, nu în cele din urmă, conştiinţa care nu se referă la Eu. În punctul acesta, ne putem reaminti de celebra ecuaţie a lui Schelling şi Fichte, conform căreia Eu=Eu.

Hartmann este mai degrabă menţionat de Jung, decât de Freud, părintele filosofiei analitice susţinând în a sa biografie că îl citea pe el şi pe Kant, cu sufletul la gură. Să nu uităm că şi Kant ne vorbeşte despre un anumit tip de inconştient, în persoana conştiinţei transcendentale, sau a reprezentărilor întunecate. Freud îl menţionează pe Hartmann, doar în interpretarea viselor, spunând că Hartmann se opunea clar doctrinei care avea să poarte eticheta de psihanalitică, conform căreia visul este împlinirea unei dorinţe. Totuşi, chiar dacă nu se revendică explicit de la Hartmann, Freud face o afirmaţie despre inconştient, care concordă cu doctrina filosofului german. Părintele psihanalizei susţinea că „conştiinţa nu poate fi esenţa elementului psihic, ea este numai o calitate a acestuia, şi anume o calitate inconstantă care mai des este absentă, decât prezentă“. (Ne amintim de Nietzsche în punctul acesta, care critica conştiinţa, susţinând că este un eşec al evoluţiei, care mai mult ne încurcă, ţelul nostru fiind acela de a fi de fapt nişte automate ghidate de Voinţa de putere). Reîntorcându-ne la Freud, acesta afirmă că „Factorul psihic în sine, oricare i-ar fi natura, este inconştient, şi probabil de un tip asemănător cu toate celelalte procese din natură despre care avem cunoştinţă. Pentru argumentarea unei aserţiuni, psihanaliza se raportează la un număr de fapte“.

În concluzie, putem afirma cu tărie în urma consideraţiilor expuse că Eduard von Hartmann îşi merită locul în panteonul metafizicii germane, drept un mare punct de cotititură pentru filosofia post-hegeliană şi post-schopenhaueriană. De asemenea, el îşi merită locul ca precursor al psihanalizei, de liant între Schopenhuer şi Freud cum am afirmat la începutul prezentării noastre, printre alte nume importante cum ar fi Carl Gustav Carus, Friedrich Nietzsche sau Henri Bergson.