CARINA IULIA CHEREJI: CATWALK

aş vrea să nu uiţi faptul

că şi în pieptul corigenţilor la

cursul de teoria muzicii, solfegiu, dicteu pentru anul I

aritmic şi afon, bate o inimă.

Soarele nu aluneca până pe strada Antim, corsetul de asfalt în cupele căruia se zbate istoria – strada Antim, muzeu-uscătorie, proprietatea tuturor locuitorilor metropolei, dar locuită de nimeni. I-a spus că strada se termină în coadă de peşte, poate asta explică cele două bucle de beton ce închid, ca într-un năvod, Biserica Schitul Maicilor şi o insulă de pământ acoperit cu verdeaţă. Clădirile păreau să mărginească strada împotriva voinţei lor. În afară de locul unde istoria a ales să le abandoneze, cele două construcţii interbelice, clădirea Ministerului Mediului, Biserica Schitul Maicilor şi blocurile comuniste din zare nu aveau nimic în comun. Era o realitate pe care niciuna dintre părţi nu dorea să o schimbe. Cenuşiul celor două case cu geamuri rotunde, ca de navă – atât de populare în perioada interbelică – nu avea nimic în comun cu zidurile albe ce căptuşesc clădirea ministerului. Blocurile comuniste parcă se hrăneau din antipatia generală ce le înconjura, motiv pentru care se încăpăţânau să întâmpine zorii de la aceeaşi înălţime ameţitoare, învăluind restul străzii într-o trenă de umbră. Biserica din capătul străzii nu avea nimic de spus. Începând cu anul 1982, când a fost mutată de la poalele Dealului Spirii, Biserica Schitul Maicilor s-a cufundat într-o tăcere acută. Cu intrarea separată de restul lumii printr-un perete de sticlă, biserica pare un exponat într-un muzeu uriaş. Între clădiri s-a aşternut o linişte apăsătoare: cărămizile înnegrite de vreme nu răspund chemărilor scârţâite de grinzile de lemn, clopotul de bronz din turla bisericii nu mai are nimic să-i spună asfaltului în care încă mai răsună ecourile fierbinţi ale smoalei. Împreună, ele împărtăşesc decenii de aşteptare în acest spaţiu anticameră, tânjind parcă să le fie aprobată cererea de reintegrare în timp şi în istorie.

Toate acestea îi treceau prin minte în ritmul ştiut – aceeaşi ordine, aceleaşi cuvinte se succedau calculat, cu siguranţa cu care piesele de domino îşi înscenează căderea. Ştia că urmează să o cheme; deja simţea firul invizibil de aţă foindu-se nerăbdător în jurul ei, strângând şi scobind în carnea ei o talie. Brusc, firul se întinde iar ea, docilă, începe să facă primii paşi. La început a crezut că strada Antim e creaţia lui, că de fapt e un decor pe care el l-a asamblat cu grijă şi în mijlocul căruia a întins, generos, un podium pe care ea să defileze. Nu ştia ce urmează mai departe – repetiţiile lor se terminau întotdeauna brusc, iar ea era nevoită să o ia de la început. Refuza să îi spună mai multe, o ţinea la distanţă cu îndărătnicie. Frământările lui îi erau străine, toată fiinţa lui i se refuza. O singură dată încercase să îl privească în ochi, însă el opri imediat totul.

Ştia doar că cea mai mare dorinţă a lui e să pună strada Antim din nou pe hartă. Acest loc împotmolit în timp, unde zgomotele oraşului veneau să se stingă îl bântuia de ani întregi. Odată i-a spus că i se pare incredibil de obscen (da, parcă obscen era cuvântul pe care îl folosise) ca strada Antim să fie cunoscută doar ca simplu topos accesat din întâmplare de un adolescent naiv şi visător, doar ca simplu pinpoint pe o hartă ficţională. Îl încerca o plăcere nemaipomenită când, de pe o stradă lăturalnică, îl arunca pe acel adolescent în faţa ei. Atunci firul de aţă se strângea mai tare iar drumul se îngusta simţitor, astfel că umărul ei atingea uniforma de licean a băiatului, făcându-l să se întoarcă elastic pe călcâie şi să o privească uimit, lăsând valiza să-i scape din mâini. Cu o smucitură, el o punea iar în mişcare. Putea să jure că, dacă ar fi avut curajul să privească din nou în sus, i-ar fi văzut buzele subţiri, lăbărţate într-un surâs maliţios în timp ce-l privea pe adolescentul care, confuz şi pustiit, uitase de unde venea şi încotro se îndrepta. La urma urmei, era o femeie frumoasă.

De îndată ce păşea pe strada Antim, gândurile lui se tulburau, iar ei îi era din ce în ce mai greu să le urmărească. Nu ştia la ce să se aştepte, se simţea ca o actriţă de circ înfăşurată într-un cocon de mătase şi care brusc, se deşuruba din coconul ei şi se arunca în gol. Gândurile lui galopau şi se izbeau de zidurile cenuşii. La ea ajungeau doar schije de gânduri, vocale dezarticulate şi fraze incoerente ce îi şfichiuiau pe la urechi, amintind de mieunatul gloanţelor. Adesea se temea că strada, biserica, blocurile nu vor mai rezista mult acestui asediu. De asta încerca să păşească perfect, să nu facă nicio greşeală, se gândea la respiraţia lui, la pulsul lui ce o încolţea din toate direcţiile şi încerca să-şi ajusteze paşii în acord cu acesta. Însă bombardamentul începe mai nemilos ca niciodată. Simte cum respiraţia lui fierbinte o cuprinde ca o aură. De pe cortexul lui încins îi picură în urechi nume de femei necunoscute. În mintea lui suprasaturată de kitsch răsună doar „Fetiţe dulci”, „fetiţe dulci ca-n” iar din aceste identităţi zaharisite ajung la urechea ei doar silabe caramelizate, topite, care se recombină într-un melanj ameţitor: Oana-Ana-Ioana-Dana.

Simte că pantofii nu-i mai aparţin, că sunt prea neîncăpători, rochia i se metamorfozează pe trup – când prea largă, când prea strâmtă. Cu fiecare pas pe care îl face, părul ei cunoaşte diferite lungimi, coafuri, culori, oja îi plesneşte pe unghiile migdalate pentru ca o alta să îi ia locul cât ai clipi. Schimbă zâmbet după zâmbet şi, deşi nu simte nimic, e sigură că irişii ei trec prin preschimbări cameleonice. Fiinţa ei devine un palimpsest încovoiat sub noi însemnări. Identităţile parazitare ce o copleşesc îi invadează fiinţa, se retrag şi sunt imediat înlocuite de altele.

Şi totuşi continuă să păşească apăsat, privind hotărât înainte. Ajunge în dreptul insulei de verdeaţă, se opreşte în dreptul buzei de ciment ce o mărgineşte şi pozează, aşa cum au stabilit. Nu contează că habar nu are cine este acum, că identitatea ei e un caleidoscop de amintiri şi prezenţe feminine din trecutul lui. Tot ce o interesează e să ajungă cât mai aproape, să-i câştige încrederea, să fie atât de convingătoare, încât el să se simtă nevoit să-i deschidă. Nici nu mai ţine minte când a fost ultima dată când a ajuns atât de departe. Ocoleşte insula, întoarce spatele Bisericii şi o ia spre uşa dincolo de care nu a ajuns niciodată. Pulsul ei se desprinde de respiraţia lui sacadată şi o ia la goană. Aleargă, iar paşii ei înghit cu lăcomie distanţe, bucăţi de pământ şi asfalt amestecate cu fâşii de var desprinse de pe ziduri. În dreptul uşii, mai apucă să vadă firul de aţă care la un moment dat – nici nu şi-a dat seama când – s-a desprins din talia ei şi iată-l acum, întins la câteva degete de sol – o farsă răutăcioasă, o încercare disperată de a o ţine la distanţă.

Pare că o rafală puternică de vânt îi zguduie uşa. Se ridică de la birou şi închide fereastra. Pe masă, manuscrisul cu scris mărunt se odihneşte pe mormanul de hărţi ale oraşului Bucureşti, radiografiat în diverse stadii de dezvoltare. Ultimul rând al manuscrisului e tăiat cu o linie fermă, apăsată. Mototoleşte bucata de hârtie şi o aruncă alături de celelalte. Se apropie zorii. Iese şi, în lumina străvezie a dimineţii, trasează cu o bucată de cretă forma corpului ce pare că doarme în faţa casei sale. Toată strada Antim e împânzită de astfel de contururi. Mâna tremurândă şi liniile indecise îi fac pe trecători să creadă că desenele sunt făcute de nişte copii. Dar pe strada Antim nu locuieşte niciun copil. Însă asta nu îl deranjează câtuşi de puţin, întrucât s-a deprins să trăiască înconjurat de absenţe. Răcoarea îl înfioară, aşa că decide să se întoarcă la masa de scris. Strada Antim e un decor înşelător, ridicat în jurul unei mari absenţe. Însă ei preferă să îi spună că: Soarele nu aluneca până pe strada Antim, corsetul de asfalt în cupele căruia se zbate istoria – strada Antim, muzeu-uscătorie, proprietatea tuturor locuitorilor metropolei, dar locuită de nimeni.