ANDREEA-MARIA STĂNESCU: TATĂ-FIICĂ

Găsesc ce n-am avut,

Niciodată,

Nu am schimbat nimic

Acum două săptămâni tata a făcut infarct. Acum o săptămână am făcut atac de panică şi am fost aproape de infarct. Tata l-a ignorat pe al lui câteva zile, până a ajuns la spital. Eu am luat trei rânduri de pastile şi am avut patru nopţi incomode. Tata a făcut infarctul pentru că niciodată n-a luptat cu el însuşi. Eu l-am făcut pentru că lupt prea mult cu mine.

Pentru majoritatea, bolile copilăriei sunt pojarul şi varicela. Eu am jucat şotron peste ele, dar m-am împiedicat aproape de ultimul pătrat, fiind pasivă de infarct la vârsta mea. Nu am avut vicii ca tata. Singura greşeală, am ridicat lucrurile din jurul meu la rangul de viciu. Între un fost fumător, care ia prima gură de aer curat şi eu care uit că acea gură de aer de fapt mă ţine pe picioare, nicio diferenţă. Niciodată nu am fost acel copil bolnăvicios, în schimb am fost copilul împiedicat. Pentru un copil, nu e ceva nou. Te împiedici azi, te ridici mâine. Eu încă n-am reuşit să mă ridic. Nu a contat cât mi-am lovit genunchii, câte perechi de pantaloni am umplut de noroi şi sânge, am rămas la fel de stângace. Mi-am dat seama de ce. Semăn cu tata. La fel de stângaci. Doamne, şi aici m-a ajuns! Îmi vine să râd aproape. Nu de fapt în sine. Nu, de el sunt perfect conştientă. Îmi vine să râd pentru că, ştiu cât am încercat să scap sau să suprim prezenţa lui. Încercare, după încercare. Cădere, după cădere. Şi astăzi sunt aici. Merită? A meritat? Va merita? M-ai merită? 21 de ani şi schimbare, după schimbare şi tot ca mine mă simt şi ca el sunt. Am încercat degeaba, ceva ce nu avea oricum cum să se schimbe? Cred că după fiecare schimbare, făceam de fapt o glumă pentru mine la care am uitat să râd. Şi el? A încercat să-mi ofere ceva din el. Aş minţi dacă aş spune că nu am vrut să primesc o parte din ele. El, niciodată n-a încercat să schimbe ceva. A trăit, fără a trăi. Eu am trăit, ca să lupt. Am câştigat. Un strop de schimbare, o pereche de picioare strâmbe, doi ochi negri şi un zâmbet cu strungăreaţă. Astăzi sunt eu, mai mult ca el.

Semănăm în ghinion mai mult decât se vede. Mi-aş dori să semănăm şi la noroc, doar că eu nu aş da cu piciorul aşa repede şi dur în el. M-aş împiedica de el, m-aş ridica, l-aş ridica, mi-aş cere scuze, şi după. După aştept să văd ce se întâmplă, pentru că până acum n-am dat de el. Ce simpatică sunt uneori. Cred eu că pot cere vieţii să mă ţină cu picioarele drepte, când tatăl meu nu a ştiut niciodată nici cum să mă ţină în braţe? Adevărat, îmi place să îmbrăţişez oamenii. La fel de adevărat, nu îmi place să mă las îmbrăţişată. Nu prea îmi acordă viaţa mai mult de patru şanse la un zâmbet, dar nici eu nu o las să se întâmple.

Zilele acestea este ziua mea. 22 de ani şi nicio dorinţă ori lumânare în care să suflu. Mă întrebam, în condiţiile de pandemie de acum, cât aş regreta dacă mi-aş satisface o plăcere a copilăriei? Mereu am iubit leagănul şi nu m-am temut, o clipă, după ce am crescut, că s-ar putea rupe sub greutatea mea. Oare acum dacă m-ar prinde un poliţist în leagăn m-ar amenda pentru vârsta prea mare pentru a mă bucura de el, pentru faptul că sunt afară sau pentru că nu port mască? Haios ar fi dacă m-ar legitima şi după mi-ar spune, în tonul acela autoritar cu note de băşcălie, „La mulţi ani“. Tata nu mi-a zis. Şi el a fost poliţist.