Mircea Zaciu: Jurnal

Jurnal I

[Bonn, februarie 1991]

Scrisoare de la Nego[iţescu], frumoasă mărturisire de credinţă, dar atât. Nimeni nu se gândeşte decât la sine. O transcriu: „Dragă Zaciu, mă bucur şi mă întristez că te-ai instalat în Germania, aşa cum sunt bucuros şi trist că eu însumi trăiesc pe aceste meleaguri. Cu excepţia adolescenţei (adică şi a studenţiei), mie totdeauna mi-a fost o povară traiul în România şi întotdeauna m-am dorit departe de ţară, mai la vest. Chiar când eram student la Sibiu, visam ca după război să mă stabilesc la Viena, de unde să conduc o revistă literară românească… toate acestea veneau probabil din împrejurarea că niciodată n-am izbutit să mă aşez cu temei în mentalitatea românească, deşi ambii mei părinţi erau români neaoşi, tată «regăţean», mama ardeleancă. M-am simţit mereu atras, ca ardelean, de unguri şi de saşi. De-aceea am şi trecut la romano-catolici încă din 1948. M-au ispitit oraşele ardelene, niciodată n-am simţit vreo duioşie pentru satele româneşti (pe cele din vechiul regat de-a dreptul le-am detestat). Dacă n-ar fi căzut asupra ţării pacostea comunismului, poate s-ar mai fi schimbat lucrurile. Cine ştie? De câte ori am călătorit în străinătate (de fapt două mari călătorii în occident, în 1968 şi 1977), n-am simţit dorul de ţară, ba chiar am plâns pe drum, la întoarcere. Nici după ce m-am aşternut pe lungă (poate definitivă) şedere în Germania, n-am simţit nici măcar o dată dor de ţară şi, cu toate că nu întreţin relaţii cu societatea germană, mă simt aici profund «acasă». Şi totuşi… În ianuarie 1990, când am făcut o scurtă călătorie la Bucureşti, unde m-am simţit străin şi speriat de mizeria materială şi morală a societăţii româneşti, am luat de îndată hotărârea să mă întorc acolo în lunile următoare, definitiv. Era ca o chemare «obştească», o datorie, căci în definitiv eram român, crescut şi educat ca român şi îmi dedicasem întreaga viaţă treburilor româneşti. Deci ce m-a împiedicat însă să-mi îndeplinesc hotărârea a fost constatarea că în fond nu e deloc nevoie de mine acolo, că nimeni nu-mi simte lipsa şi nu-mi caută prezenţa. Bineînţeles evoluţia «democratică» a României nu era nici ea, pe măsură ce treceau zilele şi lunile, mai încurajatoare. Am publicat în revistele din ţară, între timp, vreo 70 de texte şi interviuri, mi-a apărut deja o carte, altele (inclusiv Istoria…), sunt pe cale de apariţie, dar trebuie să mărturisesc – vai! – că nimic din ordinea asta nu are pentru mine gust, miros etc. Parcă aş fi murit şi nu doresc a mă reîntoarce în viaţă. Adevărul e că nu sunt deloc sigur dacă aşa m-am născut sau istoria potrivnică m-a format aşa. M-ar încânta să te revăd aici, să mai stăm de vorbă. Îţi urez zile plăcute şi confortabile! Nego“. (5.02.91, München).

Cu N. am avut relaţii sporadice şi nesemnificative. Prin anii ’50, sub influenţa puternică a lui A. E. Baconsky, care nutrea o aversiune greu explicabilă (acum! Atunci ea se colora politic! Faţă de „Cercul literar“ sibian, poate o respingere, acolo, a tentativelor lui de a păşi în poezie?), priveam cu o suspiciune amestecată cu maliţie şi fascinaţie pe membrii risipitului „Cerc“, când descindeau la Cluj şi-i puteam vedea pe „corso“- ul atunci încă viu. Erau, fără să-i cunosc pe vremea aceea, decât vag (şi pe nici unul personal), Radu Enescu, Balotă, Nego – acesta venind de la Sibiu. Îmi apăreau ca resturile unei „jeunesse dorée“ ameninţate, tot mai puţin invidiabile, şi totuşi îi invidiam în secret (pentru trecut, măcar). Ulterior, scurte relaţii cu Regman, cu Enescu, veniţi la „Steaua“, apoi la „Tribuna“, prin Ioanichie Olteanu (el însuşi fost membru al Cenaclului de altă dată, dar trecut cu arme şi bagaje la comunişti). Nego era la puşcărie. În scurtul răgaz al „liberalizării“ din ’56 şi apoi la începutul anilor ’60, l-am cunoscut în cele din urmă, la „Tribuna“, cred. A fost într-o seară la mine, am stat de vorbă, el amestecând amintiri şi chestiuni literare între două pahare din vinul adus în dar. Ne-am revăzut de câteva ori apoi în cursul furtunos al anilor ’70, până când a aderat la „mişcarea Goma“ (în 1977) şi implicarea lui, imediat, într-un proces dubios. A urmat a doua lui lungă călătorie în Occident, comentată şi ea ambiguu în lumea literară. Căsătoria cu Us, fiica generalului V., şeful gărzii de corp a răposatului Ghiţă Dej, a făcut oarecare senzaţie. Ultima oară l-am văzut, în ţară, la serbările „Echinoxului“, când a venit cu acea soţie obeză, frumuseţe orientală, odaliscă enigmatică; agentă, cum s-a spus apoi (?). A plecat nu mult după, şi nu s-a mai întors, stând o vreme pe o bursă (catolică), în condiţii precare, studenţeşti, la Münster şi Köln, la Colocviul de Românistică, sprijinit de Müller-Bochart, a ţinut şi o comunicare (despre sincronismul lovinescian, mi se pare), am schimbat câteva fraze. Era abătut, îmbătrânit, fără chef, părea stins. Mi s-a părut că regretă depărtarea de ţară, că nu suportă exilul, că ar dori să revină. Iată că nu era asta. Poate doar revederea cu un clujean stârnise în el, momentan, acea stare. Ori să fi fost o „criză de adaptare“? sau altfel de criză? N-am să ştiu şi nici nu importă. Scrisoarea de acum îmi arată altă faţă, mai stenică. A reuşit, aici, cu lăudabile eforturi, să scrie Istoria… Operă discutabilă, cred, în opţiunile ei, dar care există, e o operă! Dornic să-l întâlnesc la München. Dar voi merge eu la München, cum mi-am propus? Octombrie.

Stendhal ar fi spus odată că dacă ceva l-a împiedicat să-şi zboare creierii a fost doar „curiozitatea politică“. Aşa şi unii scriitori ai noştri, pesemne. – Cartea lui Sartre despre Baudelaire, model a ceea ce poate să însemne „la réduction politique des écrivains“ (Bernard-Lévy dixit!). De fapt, Sartre nu făcea decât să aplice, la ei, în Franţa, aşa-zisa „reconsiderare“ de tip sovietic a „clasicilor“. Reducţia asta, noi o cunoaştem prea bine, ea constă în etape succesive de „ignorare“, apoi „recuperare“, „manipulare“ şi iarăşi „renunţare/uitare“, după conjunctură. Orice „moştenire“ (termen, şi el, leninist) devine instrument politic. În aceeaşi ordine, Baudelaire, acuzat de Victor Hugo că nu „aderă“, că n-a participat la ’48! Dar în orice scriitor somnolează un Mallarmé, un Kafka, adică ideea unei religii proprii, a scrisului, a singurătăţii, a izolării artistului de rest, ne aminteşte acelaşi Bernard-Lévy. Şi Mallarmé, răspunzând unor amici care-i reproşează că nu „acţionează“: „Je ne connais pas d’autre bombe qu’un livre!“

21 martie [1990]

Înmormântarea lui Vartic, tatăl lui Doru. Zi extrem de caldă, văratecă. Secetă îngrijorătoare. Grijile cresc şi din pricina incidentelor ungureşti, tot mai grave. La Tg. Mureş ar fi 5-6 morţi, sute de răniţi. Ungaria ar fi cerut asistenţă ONU. Seara, la TV, film irlandez cu ciocniri probabile. Îmi face foarte rău să văd aceste scene barbare. Ce-i de făcut? Mă felicit, în orice caz, de a fi refuzat călătoria la Budapesta. Acolo, Dinescu, Liiceanu, Adameşteanu ş.a. au făcut, din păcate, cum sunt neinformaţi şi lesne manipulabili, jocul unguresc.

Vorbit din nou cu J[ean] şi M[arian] despre eroarea de a nu fi reanimat Echinoxul, care ar fi contracarat Dialogul social al lui Liiceanu şi Co, elitist şi exclusivist, care alunecă, tot mai mult, într-un soi de nouă intoleranţă intelectuală. M. susţine că „nu e târziu“, vor mai vedea etc. Dar eu cred că e târziu şi apoi fiecare s-a angajat, acum, pe cont propriu, în diverse direcţii, unele divergente, de unde puteau fi (şi puteam fi) coalizaţi, solidari, uniţi şi puternici. Ca grup de influenţare a opiniei publice era foarte eficace.

22 martie

Aseară târziu, telefon de la Eugen Simion, care spune că Iliescu ar vrea să aibă o discuţie cu el, Buzura, Manolescu, Sorescu şi cu mine, probabil – simplă supoziţie – în chestiunea conflictului ungaro-român. Tot ieri, comunicatul guvernului nostru provizoriu, de astă dată pe un ton mai ferm şi cu date concludente despre provocările ungureşti din afară şi incitaţiile Budapestei, pe faţă. Comisia numită de guvern a început să lucreze la Tg. Mureş unde nu e încă totală linişte, pe cât înţeleg. Aştept un telefon de la Cis[telecan], să văd ce se întâmplă. Va fi apărut „Vatra“, cu fragmentul din Jurnal? Cred că nu. Mereu, văd, am ghinion.

Terminat ieri articolul pentru „ABC“ (revista lui Eugen Uricaru), dar nemulţumit. Nu ştiu dacă am nimerit tonul just, nu ştiu dacă ştiu, dacă pot şi în genere dacă trebuie să scriu texte politice. Pe urmă, aşa cum îmi observa la Bucureşti Niki [Manolescu], situaţia fiind atât de fluidă, rişti să-şi piardă actualitatea orice text, doar de la tine până la tipar şi la apariţie.

Seara târziu, în timp ce reciteam însemnările mele pe ’80, strigătele unei mari manifestaţii. Studenţii, dinspre cartierul căminelor, au ajuns în cele din urmă şi în faţa căminului „Avram Iancu“ şi scandau de zor, „Veniţi cu noi“ etc. Lozinca pe care o discern, strigată mai des: „Ardealul, Moldova şi Ţara Românească/ Trăiască! Trăiască!”. Până după 23,30 continuă. Nu ştiu dacă e bine, dacă nu e şi asta o provocare. La Bucureşti, văd de asemenea, la TV, mari manifestaţii studenţeşti. Desigur, problema Transilvaniei e cea mai sensibilă la noi, dar nu cumva e şi ea, manipulată? Cred că unele ciocniri au fost favorizate şi din partea românească de provocatori interesaţi. Securiştii, foştii activişti, Frontul însuşi (parţial măcar) au profitat de o diversiune care abate acum atenţia de la ei, de la cererile ca ei să fie îndepărtaţi, pedepsiţi, traşi la răspundere etc. etc. Acum dimpotrivă, se agită ideea – iarăşi – „consensului“, „unităţii“, „solidarizării“, peste păcatele trecutului şi ale oamenilor fostului regim, în numele unei „reconcilieri naţionale“.

• Ion Agârbiceanu şi Mircea Zaciu.

21 ianuarie ’91

Plouă, urât, gri. Mă trezesc mereu cu aceeaşi durere, apoi micile activităţi diurne, casnice, mă fac s-o uit parcă, dar ea e numai amorţită, nu dispare. Mă pândeşte, mă înşfacă din nou, în alte momente ale zilei. Nici senzaţia că fac totuşi ceva, că nu vegetez doar. Vise mereu cu Clujul, cu cei de acolo (chiar dacă nu mi-e dor de nici unul din ei, nu mă doresc „acasă“). Azi-noapte, o scenă cu Eugen Ionescu, în care el juca rolul lui Caragiale. Cum încerca să întruchipeze figura, mimica, gesturile marelui înaintaş. Încercare de a se identifica, a mărturisi o descendenţă. Eram la Paris, asistam la toate acestea. Doresc cu adevărat să merg la Paris? Sunt momente când mă văd aievea sosind în Gara de Nord şi nu mai am dezinvoltura de acum 20 de ani de a lua în piept Oraşul. Nici iluziile de atunci, din care nu s-a ales nimic, nimic…

Să scriu istoria unui eşec.

Din Jouhandeau: „organiser le désastre“. Bun titlu pentru o carte: „Organizarea dezastrului“.

Şi tot el: „L’Absence des risques endormit“. E adevărat, acasă eram mereu aţâţat de prezenţa primejdiilor. Riscurile existenţei noastre, de-a lungul anilor de tiranie, ne-au ţinut totuşi treji, poate de aici şi tot ce s-a scris bun, la noi, atunci. Şi nu se mai scrie acum, când suntem liberi (măcar teoretic).

9 februarie ’91

Ger. În ţară, viscole, trenurile circulă prost ori nu mai circulă (radio). Presiunea la gaz e redusă, deduc că e frig în case iarăşi. Şi aici s-a lăsat o iarnă neobişnuită (curenţi reci din Răsărit). Sunt -8, -11 grade, a nins de cu seară, apoi senin, soare. Mâine s-au anunţat valori şi mai scăzute.

Primit cu poşta de azi scrisori de la M. Iorgulescu, Cistelecan şi I. Pop. Ultima o las pe mai târziu, presimţind că după atâta tăcere nu poate conţine nimic bun. Deci, după mai bine de trei săptămâni, abia acum îmi răspunde. Unui strigat de S.O.S. îi sari în ajutor deîndată, ori nu mai sari căci nu mai are rost. Iorgu îmi scrie afectuos şi-mi urează „bun venit în Occident“. Salutări de la Lucian Raicu şi Sonia L[arian], cât şi de la Ierunci (deci nu vor scrie). Să caut adresa lui Raicu, ar trebui să-i dau şi lui un semn de viaţă. În fine, după câteva ore deschid şi plicul lui J[ean]. Lungă scrisoare, dar fără acel fior de afecţiune pe care l-aş fi aşteptat (dorit). Îmi dă, „în principiu“, dreptate, găsind totuşi felurite scuze (sau măcar „explicaţii“) pentru M. Papahagi. Se miră, apoi, se miră în genul lui, căci rămâne incapabil să priceapă suferinţa şi situaţiile grave. Pe urmă, lungă prezentare a propriei activităţi, foarte încărcate, care-l solicită din plin. Are mai mulţi colaboratori, înşiră nume, feluri de acţiuni, planuri etc. Ce citeşte, ce bune sunt cărţile la care are acum acces (fireşte, fără a pomeni măcar că dacă vreuna m-ar interesa ar putea să mi-o împrumute!). Nu prea scrie, deşi are multe angajamente, încă neonorate, dar se va strădui. O va face, fireşte, ordonat şi sistematic în a-şi urmări scopurile cum îl ştiu. „Doamnele“, zice, sunt la Alicante, în Sudul Spaniei, la soare. El aşteaptă pe 12 un grup de scriitori din ţară (Vartic, M. Martin, Horasangian, S. Mărculescu etc.) pentru un Salon internaţional al cărţii la Porte de Versailles (14-17).

Organizator e un anglo-american cu bani, care vrea să facă concurenţă, în materie de expoziţii şi relaţii est-vest, francezilor. J. a luat legătura cu el, vrea să-i ajute pe români, va pleca de altfel curând la Bucureşti, e posibil ca şi Dinescu să participe la Salon şi americanul a acordat felurite facilităţi financiare grupului român. Ei bine, în final, J. şi-ar fi „amintit“ că exist şi l-ar fi întrebat pe american dacă n-ar mai lua în sarcină încă alţi scriitori (între care şi eu). Deci ar fi vrut să mai cheme şi alţii, între alţii şi pe mine. Americanul însă a refuzat, cererea venea prea târziu, termenul Salonului e prea apropiat şi nu mai sunt fonduri. Cu nici un cuvânt însă J. nu-mi propune – bine ştiind cât îmi plac asemenea ocazii – să vin pe banii mei şi să stau la ei, putând astfel, cu puţină cheltuială, participa şi la Salon şi întâlni pe colegii din ţară. În schimb, îmi promite – vag – că luând contact cu Uniunea Latină pentru colaborări cu Centrul cultural pe care-l conduce, aceia au acceptat în principiu vreun colocviu literar sub egidă comună, fie legat de Gide, fie de Proust şi, J. dixit, cunoscându-mi pasiunea de altădată pentru cei doi scriitori, zice: vei fi primul invitat. Or, aici, lipsit de bibliotecă şi de accesul la informaţii pe care-l aveam la Cluj, ce comunicare din burtă aş putea face?! Nu, evident, n-am ce căuta acolo. Brusc, o amărăciune rece mă inundă şi toată ziua sunt indispus, iritat. Îmi dau seama că aş fi putut face în câteva zile un drum la Paris, revedea prieteni, încerca să înnod nişte relaţii pentru viitor (chiar dacă ipotetice, acestea). S-a gândit bunul meu prieten de altă dată la situaţia mea reală, măcar acum? Nu, nici acum. Deci să nu-i răspund, aşadar. Nici drumul la Paris, proiectat pentru martie, nu mă mai atrage. La ce bun? Numai decepţii.

12 martie

Duminică, telefonat lui Al. Lungu, al cărui număr l-am găsit în cartea de telefon (deşi fără adresă, incomplet, nu eram sigur că e poetul). Bucurie brusc exprimată volubil şi bucureşteneşte, întâi de d-na Micaela, apoi de el însuşi. Emoţii reciproce. Nu fusesem sigur că-şi mai amintesc de mine. Dar de unde! Tocmai se întrebau cum să-mi trimită la Cluj revista lor de poezie. Le spun că îi descoperisem datorită unei notiţe despre revistă, apărută în „România literară“ (citită în tren, spre Heidelberg). Trebuie să ne vedem neapărat, susţin amândoi. Stau în Bonn, în Römer Lager, locuinţă proprie, cumpărată de vreun an jumate. Înainte, locuiseră la Mainz (la început, 1974) apoi la Raubach, nu departe de Neu-Wied, patria Carmen Sylvei. El a făcut ani de zile, acolo, pe medicul de ţară; ea l-a ajutat (fiind doctor în biologie). Au avut o casă uriaşă, praxis, livadă, grădină, tot ce şi-au dorit. De un an şi mai bine, au lichidat. Efectiv, el pare uşor obosit, dispnee (mare fumător de pipă). Altfel, fiecare în felul lui e firesc, natural, simpatic, afabil, afectuos. Ne înţelegem imediat, C. şi Adri prind o bruscă simpatie pentru ei. Au stat în vizită vreo patru ore, fără să fi epuizat nici pe departe subiectele de discuţie. Mi-a adus cam tot ce a publicat de când e în exil. A scris multe plachete de poezie, a scos revista, a pictat mult, toate le face în „atelier“ propriu, inclusiv tipăritul, legatul plachetelor, ilustraţia ş.a. Totul, cu un gust desăvârşit şi în linia prelungitoare a tradiţiei avangardiste interbelice. Prieten cu Paul Păun, Tomaziu, Şt. Baciu (cu care a fost, la un moment dat, coleg de liceu la Braşov). Plăcerea de a întreţine o vastă reţea de relaţii şi corespondenţă cu poeţi, pictori, oameni de ştiinţă români şi străini, cei mai mulţi din exil. Nenumărate întâmplări, anecdote, incidente din viaţa lor de medici şi din experienţa lui de scriitor şi artist. De altă parte, răsfoind mai târziu cărţile şi revistele aduse, îmi spun cu tristeţe că tot acest efort e complet ignorat în ţară, iar el un uitat. Îl uitasem până şi eu, la Dicţionar. Cred că el ştie asta, a continuat totuşi, a perseverat cu o incredibilă tenacitate. Pentru ce? Nu-mi închipui că se leagănă în iluzia că ar fi un mare poet. Mai degrabă din plăcere proprie, compensaţie pentru toate „pierderile” (nu s-a mai întors niciodată în România), un substitut de patrie. Promitem să ne revedem după ce ei se vor fi întors de la Paris (unde pleacă joi).

Primăvară triumfătoare, dar stare proastă: suntem pe buza prăpastiei financiare, fără nici o speranţă de nicăieri. Primit o scrisoare de la Rosa del Conte (promisă prin telegrama ce confirma primirea urărilor mele de Crăciun). Sperasem că scrisoarea va conţine vreo promisiune, vreo „soluţie”. Nici vorbă! Vorbe de compasiune, încurajare platonică şi, chiar, în final, un fel de reproş că i-am lăsat pe cei mai tineri singuri, acolo, în situaţia de azi din ţară, când ei ar fi avut nevoie de mentori spirituali. Sigur, ea nu are de unde şti că mai tinerii mei confraţi nu au avut nevoie de nici un fel de mentori pentru a-şi declanşa pofta de parvenire, necum să mai aibă nevoie de mine, aşa lipsit de orice poziţie cum eram! Dimpotrivă!

[19 iulie]

Citesc într-un Supliment al Cotidianului (DCM mi-a trimis un teanc), o recenzie la cartea, nou apărută, a lui M.P[apahagi]. Nu s-a gândit să mi-o expedieze şi mie cu amicul inginer care-mi aduce „mesajul“ de la el. Da, şi în ce-l priveşte, e clar că totul s-a destrămat. Această constatare despre foştii mei prieteni şi colaboratori ar trebui s-o fac la rece (şi nu pot) şi să n-o mai repet, de fapt, fiind inutilă şi fără rost. Totuşi, nu pot să nu-mi spun măcar mie această suferinţă. În acest sens mă şi întreb, de ieri, dacă fac bine că plec în ţară. Îmi imaginam, azi noapte, cum voi sta singur în casa plină de atâtea amintiri, şi pe care va trebui, într-un fel, s-o lichidez. Va trebui să adun ultimele hârtii, să triez cărţi şi lucruri. Nimeni nu mă va ajuta, fireşte. Voi fi asaltat cu întrebări, vizite inoportune, telefoane ş.a. Dicţionarul va redeveni o ghiulea ce mă va trage la fund, mai ales că nu-i văd – cum bine mă avertiza Cis – pe vechii colaboratori înhămându-se în grabă şi cu chef să mă ajute. Vor spune, toţi, că o fac doar pentru a-mi reface prestigiul etc., iar ei nu au chef să-mi facă „servicii“. Nimeni nu se gândeşte la interesul general (naţional) al culturii ăsteia de a avea măcar un asemenea instrument de informare (bun, rău, cum e acum). Vor reîncepe discuţiile cum să fie, cum să-l refacem, pe cine să introducem sau să scoatem ş.a.m.d., încât simt că-mi dă dureri de cap încă de pe acum. Era, poate, mai bine să nu fi acceptat? Un demon mă împinge, cine ştie, spre o nouă pierzanie? Oricum, somn agitat, însă şi câteva vise pe care le descifrez ca semne încurajatoare.

Jurnal II

28 august

Timp nu am, mă simt obosit, terasat, aş vrea să plec pe o insulă, să nu mai văd pe nimeni şi să pot să dorm, să mă calmez, să mă odihnesc, să citesc, să visez, să mă plimb, să nu am termen, obligaţii, vizite, complicaţii (de tot soiul) şi mai ales să uit această ţară unde mă doresc şi pe urmă mă simt oprimat, agresat, stresat etc. etc. – După trei zile de ploi reci şi puternice, vreme urâtă, aproape frig etc.., soarele a revenit azi dimineaţă, cu o dulceaţă autumnală precoce, da, vara s-a dus, fără mare rezultat, fără vreo schimbare, fără vreo bucurie de fapt. Nimic din ce aşteptam, din ce am sperat, cu disperare în primăvară, nu s-a realizat nimic nu s-a înfăptuit. Dimpotrivă, totul îmi pare într-un fel de disoluţie, pe pragul sfârşitului. Alaltăieri, am fumat şi am băut peste măsură, fără să mă fi îmbătat totuşi. Certat că mă expun, că risc etc. De fapt, cred că nu minţeam zicând că nu mă mai interesează să prelungesc aşa o existenţă (fără orizont, fără speranţe, fără nimic din bucuriile ei reale, visate, niciodată avute de fapt!). Asta e tot. Recreaţia s-a terminat.

22 septembrie

Aseară, întâlnire la C. acasă, cu Gradea, discuţii à bâtons rompus, nimic precis. S. a făcut unele estimări ale procesului şi e semi-optimist, dar şi sceptic, cred eu, de fapt. Telefon de la Vâlcu, să-l sun pe Moţiu şi pe Suian, care sunt în Cluj, dispuşi să mă ajute. Dar telefonul meu e mort, nici o reclamaţie nu l-a reparat, iar eu plec la Satu-Mare. Dimineaţă, examen la SISEC, admiteri pentru licenţă şi „masterat“, la ultimul nu am decât trei candidaţi, pe fiica lui D., pe Adrian Suciu, şi pe Afrim, toţi reuşiţi bine. La licenţă, mai mulţi, însă amestecaţi, prea puţini buni (de fapt, aici e Suciu şi poate Urs, care se prezintă optim). La prânz, terminăm, vorbit cu J., care în cele din urmă se decide să vină la Satu-Mare (în tren, întâlnire neaşteptată). Călătorie la S.M., foarte lungă (aproape 6 ore!) şi plicticoasă dacă n-ar fi fost J. cu mine. Acolo, începuseră lucrările colocviului „Poesis”, cu scandal şi incidente comic-neplăcute pentru universitarii prezenţi, cam contestaţi de „tânăra generaţie“, care nici ea nu e la drept vorbind, chiar tânără. Matadorii contra „prezidiului” universitar (Jean Pop, Marin Mincu, Muthu, Borbely, Cistelecan etc.) erau Al. Vlad, Vlasie, Mureşan (toţi făcuţi, căci se împărţise cam multă ţuică dură, de Nord). Incidentele au fost mai degrabă caragialeşti (ca la români), dar au avut reacţii exagerate: Muthu a plecat de la Colocviu, cu Borbely, Jean era teribil de afectat. Adrian îi ţinea isonul în supărare şi jelanie etc. Singur Marin Mincu părea senin, platoşa vanităţii apără de susceptibilităţi. Când am ajuns de la gară, se terminase tocmai concertul religios şi recitatul poeţilor, la Catedrală. Episcopul Justinian Maramureşeanul, pe care-l cunoscusem ca stareţ la Rohia, a dorit să mă vadă, am fost introdus şi am schimbat câteva idei, el elogiindu-mi scrisul, cu hiperbole. Mărturisea apoi că el însuşi ţine un jurnal din 1945 încoace şi că, dacă vreo 30% sunt pasaje proaste, alte 40 pasabile sau banale, restul de vreo 25%, zice, ar fi „pagini antologice“. Îi reproşez că nu transcrie şi nu publică. Răspunde că e prea ocupat îi e greu şi are îndoieli, dar, de altă parte, se teme de soarta lui, fiind lăsat la Biblioteca de la Rohia, întemeiată de el, unde ar putea fi totul, prin accident, mistuit de un incendiu. Se gândeşte să apeleze la Academie pentru a proteja colecţia de cărţi (unele foarte rare) printr-un depozit nou şi modern (anti-incendiu) amenajat. Îi spun că jurnalul ar trebuie să-l ţină cu el, să-l aibă într-un seif. Zice că reşedinţa episcopală de la Baia-Mare e prea modestă, nici n-ar avea loc, iar atunci directorul Bibliotecii (Muzeului, de fapt) locale îi oferă, un seif în Muzeul lor, a cărui cheie s-o deţină exclusiv. Interesant. După, masă mare la un restaurant (fosta, în copilăria mea, „Casina română“), enorm de multă lume, pe unii îi cunosc şi mă primesc cu entuziasm, pe alţii nu – şi fac abia acum cunoştinţă. Excelentă impresie, grupul de la Braşov, în frunte cu Gh. Crăciun, Caius Dobrescu (adevărat boier sudic). Andrei Bodiu (combinaţie de nordic sau moldovean, cu mamă belgiancă), toţi extrem de inteligenţi, scânteietori chiar. Li se alătură Muşina, pe care-l revăd după ani cu plăcere, îi spun de pasajul recent transcris din jurnalul pe 1983, îşi aminteşte aceea seară la Moceanu acasă. Mai cunosc o seamă de poeţi, unii îmi oferă cărţile lor. Au apărut enorm de multe titluri de poezie în acest an, încât se vorbeşte chiar de o mică „inflaţie” lirică. Noaptea, până târziu, la Cis în cameră, discuţii plăcute, în societatea clujenilor şi braşovenilor.

• Marian Papahagi şi Mircea Zaciu. Foto: M.P.

23 septembrie

Vineri, sculat de dimineaţă, cam nedormit, deasupra mea în camera de la etajul 7 s-a chefuit cu boncănituri şi cântece până spre zori. Dat o raită prin oraşul matinal, liniştit, curăţel. Satu-Mare arată bine, e îngrijit şi are un aer civilizat. Mică dispută cu J., ar fi trebuit să merg la cafea la Adrian şi Angela în cameră, cum rămăsesem înţeleşi aseară, dar renunţ. Ne vedem cu toţii la micul dejun, la acelaşi restaurant-cantină. După cei de la ASPRO, adunaţi aici în mare număr, în frunte cu Bogdan-Lefter, Mircea Nedelciu, dar şi localnicii Vulturescu, Vădan etc. Au o şedinţă şi o dezbatere (adunare generală), la care nu participăm. Jean e împotriva societăţii, el crede că ar face parte din manevrele actualei puteri de a divide şi stăpâni situaţia, instituţiile. Îi spun că nu cred, dar că tinerii vor să-şi caute o altă cale, alternativă faţă de uniunea, care s-a dovedit şi vinovată, şi neputincioasă. Dezbinarea a pornit de la Uniune şi nu invers, iar Ulici şi Manolescu (acum aliaţi) fac o eroare condamnând noua societate şi înstrăinându-şi o mare parte  a literaturii viitoare (şi, de fapt, prezente). Eu am simpatie pentru aceşti „optzecişti“ şi „nouăzecişti“, pe care chiar Manolescu et comp. i-a inventat şi acum şi i-a înstrăinat inexplicabil (uneori chiar politiceşte). Sau tocmai pentru asta. Cis vine cu proiectul unei declaraţii comune ASPRO în favoarea Bisericii unite, pe care ei sunt dispuşi s-o semneze şi dea publicităţii în anume condiţii. Încât, mă solicită să-l ajut la redactare. Accept, bineînţeles, dar Cis face de fapt textul după ideile lui şi el iese echilibrat, mai contribuie la stilizare Jean şi Adrian, încât cred că a ieşit onorabil. După, facem o plimbare prin oraş, o vizită la Voicu, la „Gazeta de Nord-Vest“, unde îl revăd după atâţia ani. Nu pare supărat, îi explic tăcerea mea: cât au fost ei tineri am avut eu grijă de ei, acum la bătrâneţe ar trebui să aibă ei grijă de mine, încât ei trebuiau să mă caute. Aflu că a murit mama Cicăi, după o foarte lungă comă. Traian a intrat la Cluj la Medicină. Vine şi Cica, la micul bar al presei, de la subsolul redacţiei. Aflu detalii asupra orientării gazetei şi a ceea ce au realizat (tehnic, material, câştig) etc. Scurt popas pe la casele unde am copilărit, fotografii etc., inclusiv la catedrala unită (nerestituită), apoi la o galerie unde Sasu a deschis o mini-expoziţie cu desene din Franţa, unde a avut, în Drôme, un stagiu, cu pictură expusă şi vândută acolo. Văd şi catalogul, reuşit. În urmă, la Muzeu, unde se fac lansări de cărţi (multă poezie, mulţi poeţi, diverşi), în fine se desemnează premiile, multe şi ele, mulţi sponsori locali (între care Vădan, poetul şi fostul meu student), care a ajuns patronul unui post local TV. Premiul cultural al oraşului mi se decernează mie, cu prefectul şi primarul de faţă, în schimb, Vulturescu uită să-mi dea cuvântul, să spun câteva cuvinte, încât mă simt cam prost, mai ales că-mi făcusem în gând un mic speach. Masă, inclusiv despărţire de cei ce pleacă. După, cad de acord că mă voi întoarce mâine cu maşina lui Vlasie, care-i duce şi pe Cis şi Virgil P. la Tg. Mureş şi pe Crăciun la Braşov. După, discuţia finală la ASPRO, la care particip, într-un studio al TV local, unde mi se ia şi un interviu. Discuţia trage de fapt concluziile dezbaterilor de dimineaţă, înaintea plecării bucureştenilor cu avionul de seară. S-a făcut lista (provizorie) a membrilor de onoare, sunt întrebat dacă accept, glumesc că cer timp de gândire, dar de fapt am acceptat. Sigur, Ulici etc. se vor supăra, dar, repet, erorile le aparţin, chiar acum ei au organizat la Valea Vinului o adunare concurentă, pe care o puteau decala, oricum să n-o suprapună peste „Poesis“, de mult anunţată, devenită an de an (de cinci ani) tradiţională. Mă despart de Moldovan, care e cu Rareş (reuşit la admiteri), de bucureşteni etc. Seară cu Voicu, la ei acasă, unde vine şi Mitru (81 de ani, neschimbat, foarte bine), aflu cine mai trăieşte, cine a murit dintre ultimele rude din Terebeştii Sătmarului. A murit şi Neli, şi Lora şi alţii. Mitru, bolnav, ca şi Ioan. Copiii lor, pe care nu-i mai ştiu, afară de Orica, farmacista, tot în sat. Târziu, pe terasa de la „Dacia“, cu Mureşan, Iova (alcoolic, nebun, dialog suprarealist de care mă las contaminat în cele din urmă). Târziu, regăsit pe Cis şi pe braşoveni, pe care-i căutasem, ne re-întrunim în camera lui Cis până foarte târziu, bună atmosferă. Somn scurt.