DAN GULEA: LUMEA MĂRCILOR

Ioana Scoruş este o scriitoare preocupată de natura relaţiilor umane, aducând o perspectivă de psihanalist (ocupaţia din viaţa reală) în textele sale, adevărate studii după natură: pulsiuni, conştientizări, decompensări, frustrări, revelaţii – câteva din coordonatele pe baza cărora a scris romanul Un an din viaţa Liubei B. (Bucureşti: Trei, 2017) sau povestirile scurte din Freud Museum (Iaşi: Polirom, 2019).

O semnificativă dimensiune livrescă, insistent căutată, reconstruieşte aceste universuri interioare, de la Nastasya Barashkova, eroina din romanul apărut în 2017, trimitere transparentă la Nastasia Filipovna Barashkova din Idiotul, supranumită Liuba de un Poet, la curtea căruia uceniceşte într-un continuum spaţiu-timp, la dilemele identitare ale lorzilor şi belferilor englezi, binişor în etate, dintr-o eternă Londră, a parfumurilor şi nuanţelor descoperite de-a lungul unor cursuri de literatură comparată. În aproape fiecare din aceste naraţiuni, de o întindere mai mare sau mai mică, punctul nevralgic (comparativ unui travaliu psihanalitic) este transformarea identitară – sau cel puţin încercarea de schimbare profundă a eului, a valorilor sale: de îndată ce naraţiunea îşi schiţează cadrul său, personajele îşi schimbă numele, îşi schimbă aspiraţiile, se transformă, conştient sau nu: este cazul Liubei, cea care vine de la 365 km depărtare, 3 zile/ săptămână, pentru a-i face menajul unui faimos Poet, bătrân şi fragil, dar puternic prin forţa sa de seducţie; Poetul îi conferă acest nume, tulburând-o şi determinând-o, postfactum, să scrie confesiunea – romanul Un an din viaţa Liubei B. Schimbarea sau dislocarea dintr-o anumită rutină existenţială este importantă; Liuba face o confesiune: „când te obişnuieşti cu mirosul aerului îmbibat de gaze de rafinărie al oraşului tău, când te obişnuieşti cu luminile nopţii pe străzile goale, cu soarele înaintând printre acoperişurile vişinii ale caselor de peste drum, când te obişnuieşti cu glasul melancolic al trenului, noaptea, sosind în gara din apropiere, cu scorojeala din pereţii casei tale, cu parfumul teilor, primăvara, cu cerşetorii tăi la fiecare colţ de stradă, cu sunetele clopotelor bisericii de vizavi, nu-ţi mai vine să o iei la sănătoasa la 45 de ani. Cu toate acestea, aveam timp să mă aşez, noaptea, pe o bancă goală, în vreun parc de prin preajma casei (…) să fotografiez două cişmele scăpate din tăvălugul modernizării“. Din această lume exterioară se pleacă spre o anumită interioritate: Nastasya/ Liuba pleacă dintr-un oraş spre a ajunge nu atât într-un alt oraş, într-un alt decor, cât în proximitatea Poetului, într-un interior.

Cosmopolitismul Londrei contemporane şi eterne (şi lumea ei goliardică) este cadrul cel mai potrivit pentru a ilustra transformările de identitate din Freud Museum (ce cuprinde unele texte publicate pe blogul „insula49“ începând cu 2018). Sunt transformările esticilor care vor să uite de patria lor abhorată, ale fiicei de traficant internaţional care nu bănuieşte esenţa tatălui ei, ale indienei care îşi caută prin studiu o personalitate, ale „Larei pe care o cheamă de fapt Dora“ (din povestirea „Să-ţi demonstrezi că eşti posibil“), ale lui April alias Ilona („Pirueta“), transformări, cel mai adesea, privegheate de un raptor, de un bărbat trecut de o anumită vârstă, aflat în permanentă căutare de „noutăţi“. Uneori, naratorul este la genul feminin, păstrându-şi în bună măsură aceste trăsături de „prădător“, precum Bea din „Un aranjament mulţumitor“. Iar dacă fundalul livresc nu poate acoperi întreaga lume de aici (pentru că nu orice personaj este un cititor de Bolaño sau Borges – pentru a preciza câteva dintre numele invocate mai frecvent în aceste pagini), este loc suficient pentru lumea mărcilor de orice fel, de la tipuri de ceaiuri la tipuri de materiale, de mobilier, de pomezi – aproape întreg universul este apropriat în aceste enumerări ce au uneori rolul de a caracteriza un personaj sau altul.

Corectând câte ceva la mecanismele romaneşti (Luana, prietena Liubei, este cunoscută fie din copilărie, fie din timpul facultăţii), se poate spune că Ioana Scoruş („cu studii tehnice la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti“, cum precizează nota biografică) ilustrează un anumit tip de prozatoare din literatura noastră, alături de Simona Antonescu (care a început să scrie romane istorice după o carieră consolidată în chimie alimentară) sau de Viorica Răduţă (poetă şi prozatoare cu un univers aparte, developat după experienţe în industria (post)comunistă a fabricilor de hârtie).