OLIVIU CRÂZNIC: NU DOAR „ARTĂ PENTRU ARTĂ“

Radu Găvan (n. 1978) este prozator premiat (inclusiv cu Premiul „Mircea Ciobanu“ – a se vedea Premiile USR pe anul 2014, www.uniuneascriitorilor.ro) şi poet.

A publicat volumele: Exorcizat (roman, 2014, Ed. Herg Benet); Neverland (roman, 2015, Ed. Herg Benet; 2018, Pop Verlag Ludwigsburg); Bestia obişnuinţei (poezie, 2019, Ed. Herg Benet).

Diavoli fragili (Ed. Pandora M – Grupul editorial TREI, 2017) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriilor estetice a macabrului şi, respectiv, a fantasticului, genului literar epic, speciei literare (din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic) a (anti)romanului macabru, subspeciei literare a macabrului supranatural: dacă, până la un punct, putem explica întâmplările narate atribuind protagoniştilor boli psihice, dincolo de punctul respectiv explicaţia carteziană devine improbabilă.

Din punct de vedere al literaturii comparate, Diavoli fragili ne poartă cu gândul spre scrierile unor E.A. Poe (Berenice, 1835; Inima care-şi spune taina, 1843 ş.a.), Cezar Petrescu (Somnul, 1927; Baletul mecanic, 1931 ş.a.) ori V. Dragomir (Chipul din cenuşă, 2007). Asocierea propusă (am putea să o completăm şi cu o trimitere la scrierile lui S. King) are în vedere, cu precădere, subiectul şi stilul, structura operei fiind, fireşte, una tipic postmodernistă, eterogenă: include un interviu, o anchetă literară, fragmente de romane (toate, imaginare) şi două planuri narative principale, redate din perspectiva unor „naratori necredibili“.

Trama urmăreşte în paralel, sub forma unui joc de reconstituire, în care cititorul este provocat să se implice, formulând ipoteze proprii (un rol important joacă, în acest sens, identificarea corectă a personajelor şi a descendenţei lor), destinul unui scriitor celebru, învinuit de a îşi fi ucis soţia şi copilul (şi de a influenţa negativ cititorii prin scrierile sale întunecate), respectiv destinul unui ziarist, ale cărui aspiraţii beletristice au fost frânte brutal de critica nemiloasă. Supranaturalul intervine în momentul în care elemente şi personaje prezente în romanele acuzatului (Ploile, Malchance, Lacul şi … Diavoli fragili – scrise sub inspiraţia visului) se dovedesc a fi reale. O sugestie conform căreia ziaristul există doar în mintea romancierului încarcerat este făcută de un gardian; ipoteza nu este, însă, în concordanţă cu majoritatea indiciilor pe care le putem găsi în intrigă şi în structura cărţii – chiar dacă (anti)romanul lui R. Găvan poartă acelaşi titlu ca romanul neterminat al personajului său, fragmentele din opera imaginară oferite cititorilor nu conduc la ideea că ar fi vorba despre aceeaşi carte.

Dincolo de interactivitatea provocatoare şi de senzaţiile tari stârnite (care nu constituie neapărat un „novum“ – a se vedea, mai sus, alineatul referitor la literatura comparată ori producţii cinematografice precum Antropophagus), Diavoli fragili se remarcă prin stilul individual bogat, prin frazele lungi, întotdeauna coerente, prin atenţia acordată, în mod fericit şi justificat (exceptând meniurile redundante) detaliilor şi prin prezentarea adecvată a lumii literare româneşti (cu toate metehnele acesteia), în special a lumii literare „mici“ (a scriitorilor aspiranţi şi debutanţi, a editurilor mărunte, a tirajelor neînsemnate, a evenimentelor culturale cu participanţi răzleţi, a criticii meschine, a imposturii şi a oportunismului).

Cu varii prilejuri (interviuri, dialoguri, cugetări), personajele îşi exprimă concepţiile despre literatură/artă ori chiar opiniile despre romancieri şi romane din viaţa reală (lui R. Bolaño şi Detectivilor sălbatici, de pildă, li se aduce un amplu şi repetat omagiu). Nu ştim dacă acestea sunt şi concepţiile autorului; bănuim că sunt, cel puţin parţial. Cu unele suntem de acord (e.g. arta, creată ori doar „consumată“, are într-adevăr o funcţie terapeutică, în anumite situaţii de-a dreptul salvatoare). De altele, ne simţim obligaţi să ne delimităm în următorul alineat, fără însă a contesta, în vreun fel, dreptul autorului de a susţine şi argumenta tezele în care (pare a) crede ori calităţile literare ale operei sale.

Referitor la responsabilitatea unui scriitor faţă de societate, aceasta este certă (în ciuda faptului că sloganul „Artă pentru artă“ are o îndelungată istorie şi faimoşi adepţi), nu doar din punct de vedere moral (un exemplu în acest sens ne-a oferit S. King, renunţând – definitiv, se pare – la retipărirea romanului Rage, după tragicele incidente pe care cartea le-a inspirat), ci, în anumite circumstanţe, chiar juridic. Ştim, din studiul criminologiei, că există un comportament criminal învăţat, cultura putând juca un rol determinant (opus funcţiei terapeutice mai sus semnalate) în procesul de învăţare; a se vedea, în acest sens, şi mărturiile unor ucigaşi în serie referitoare la modul în care violenţa sexuală „cultural-artistică“ le-a inspirat, influenţat, chiar ghidat faptele. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că un artist poate fi considerat răspunzător (moral ori legal) pentru infracţiuni comise de persoane cu mintea tulburată, care i-au interpretat eronat mesajele. Dar libertatea de exprimare are, inclusiv în sfera ficţiunii, anumite limite – marcate, pe de o parte, de buna credinţă şi de bunele moravuri (definite, este drept, din ce în ce mai lax), pe de altă parte, de existenţa vinovăţiei (sub forma intenţiei ori sub forma culpei) şi a pericolului social. În ceea ce priveşte disputa literară (R. Găvan oferă aici argumente în favoarea ambelor părţi implicate, fiind, totuşi, evident cui îi rezervă simpatia) dintre profesorul conservator (personaj-cheie, exponent al curentelor literare consacrate) şi ziaristul rebel (exponent al literaturii bulversante, de avangardă, experimentale, care încă nu a trecut testul timpului, rămânând de văzut dacă reprezintă mai mult decât o simplă şi efemeră modă), dăm dreptate primului dintre aceştia (de altfel, chiar Diavoli fragili, această „ars poetica“ transgresivă, are cel puţin două personaje cu care cititorul se poate identifica cvasitotal, şi altele cu care se poate identifica în anumite momente).

(Anti)romanul este, aşadar, menit să stârnească reacţii contradictorii şi controverse. În ceea ce ne priveşte, îi preţuim latura „clasică“ (considerăm paginile lovecraftiene ale părţii III ca fiind, de departe, cele mai bune: nu li se poate reproşa nimic, nici măcar limbajul licenţios care, prezent sporadic în restul textului, aici … lipseşte). Publicul obişnuit al autorului va fi atras, mai degrabă, de analiza psihopatologică şi de finalul crud, nerecomandat firilor sensibile, impresionabile. Toţi cititorii, însă, vor parcurge cu interes paginile dedicate condiţiei scriitorului român, vicisitudinilor pe care acesta le întâmpină încercând, deseori disperat, deseori zadarnic, să îşi clădească o carieră literară, confruntărilor continue cu vrăjmaşi reali sau închipuiţi, laboriosului proces de creaţie artistică, sinuosului drum pe care îl parcurge manuscrisul către glorie sau către uitare, modului tragic în care scrisul poate devora o existenţă, anihilând întreaga personalitate a scriitorului, reprezentată, într-un final, exclusiv de cărţile publicate şi de cum sunt acestea primite de critică, de public, de apropiaţi.

Tomul este destul de atent corectat (unele probleme, precum calchierea nefericită „a zâmbi înapoi“, există totuşi, trebuind eliminate cu ocazia pregătirii viitoarei ediţii) şi foarte bine tehnoredactat. Coperta plastifiată mat şi lăcuită selectiv înfăţişează o imagine nesugestivă, iar hârtia pe care a fost tipărit volumul nu este una de calitate superioară, rezistentă în timp (cum ar fi fost de dorit).

Concluzionând, avem de a face cu un autor talentat, stăpân pe mijloacele de exprimare, important pentru postmodernismul macabru românesc şi adaptat acestuia, fără să fi rupt, însă, legăturile stilistice cu înaintaşii romantici ori decadentişti – ceea ce deschide operei sale calea spre un public destul de larg.