ALICE VALERIA MICU: POEMUL CA O PRADĂ

Editura ieşeană Junimea a sărbătorit cei 50 de ani de activitate prin editarea unor cărţi remarcabile, cum este şi Comunitatea artistică, scrisă de Adrian Alui Gheorghe şi apărută anul acesta în colecţia Cantos. Optzecist efervescent, autorul, dovedit şi un excelent prozator, revine cu un volum de poezie proaspăt, în nota consacrată. Fără să abandoneze livrescul şi umorul cu care ne-a obişnuit, Adrian Alui Gheorghe alege pentru acest volum temele majore ale poeziei în dualitatea lor antagonică – viaţă şi moarte, eros şi agape, cu accent pe finitudine, derizoriul existenţei, singurătate. Poezia, cultura şi rostul lor, calea poetului de a înţelege lumea şi viaţa prin creaţie, acestea sunt pivotul volumului. În jurul lor gravitează poeme din care nu lipseşte umorul, romantismul metaforelor, referinţa religioasă, rostirea gravă, filosofică şi adesea ceremonioasă: „aş vrea să Îţi văd faţa/ cum va fi când îţi voi da nimic înapoi“ (Fragmentarium – Pe vremea când m-am născut, p. 43) sau „important nu e/ până la urmă/ cum cade zarul,/ ci care e miza.“ (Tre’ să treacă cumva şi viaţa asta, p. 116), ori „poezia e textul acela care rostit se autodistruge instantaneu (…) dar încolo, în poezie, e ca şi cum ai privi suprafaţa unui ocean/ dar nu vei şti absolut nimic ce se întâmplă cu viaţa/ de sub luciul apei/ pentru că nu te scalzi de două ori în aceeaşi apă se spune/ în lumea noastră/ şi se mai spune că poeţii adevăraţi/ mor în timp ce scriu unicul lor poem“ („Obsidianul negru“ de la Dalnegorsk, p.164-165). Patetica, înscris pe aceeaşi linie, e o ars poetica memorabilă, ce s-ar putea numi la fel de bine şi Învăţăturile lui Adrian alui Gheorghe către poeţi.

Poetul scrie ca el, îl recunoşti, fără să se contamineze de modele trecătoare, cu doze echilibrate de simbolic şi livresc, tragic şi comic, romantism şi realism, el stă departe de epicul delirant şi fără conţinut, preferând incursiunile fugare în oniric, măruntul cotidian în tragismul său, viaţa şi destinul poeţilor, fragilitatea lucrurilor, căderile din Rai: „ Nu mă mai miră nimic/ din ce se întâmplă în viaţa/ de zi cu zi/ politicile strâmbe/ şi fără de rostul artei/ în spaţiul public/ / după ce azi am văzut/ câteva privighetori/ ciugulind/ resturi/ din tomberon“(Blues, p. 50).

În buna tradiţie optzecistă, poetul metabolizează referinţe clasice, cum e cazul poemelor Ce preţ mai au zăpezile de altădată, Călătorie la capătul morţii, Fragmentarium – Ce am mai făcut în viaţa asta ori poemele dedicate lui Aurel Dumitraşcu sau Radu Săplăcan.

Deloc întâmplător, coperta IV conţine un poem despre poezie, poeţii formând, în fapt, comunitatea artistică la care se referă Adrian Alui Gheorghe: „Am ajuns la poezie/ când poezia/  era pusă să îşi scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual cu stil,/ eventual recunoscându-şi eşecul)/ / m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-şi sufocă pruncii la naştere,/ cu perna/ pentru că nu are cu ce să îi crească“ (Destine, p. 123). Vrăjitoarea e o metaforă evidentă pentru poezie, în care o strofă ne aminteşte de Emil Brumaru şi Ion Mureşan: „E posibil să nu practice, totuşi, magia neagră/ pentru că în scobiturile genunchilor ei/ poţi să zăreşti din când în când nişte îngeri/ care fac vocalize;/ iar micile obscenităţi cu care aceştia îşi pigmentează/ ieşirea în lume/ sunt de fapt/ nişte agreabile licenţe comportamentale/ permise chiar şi de instanţele pudibonde“.

Bemolul înţelepciunii şi al realismului alterează tonul, altădată mai sprinţar, al poeziei lui Adrian Alui Gheorghe: „Aş fi vrut să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/ dar n-am mai găsit rostul/ dar n-am mai găsit lumea.“ (Rostul, p. 64) sau „v-am dat tinereţea ca pe/ un drob de sare –/  n-a contat, aţi sărat sângele vostru cu ea/ şi pielea v-am dat-o să faceţi flamuri,/ aţi găurit-o/  aţi decupat măşti/ cu care vă speriaţi unul pe altul/ când se reuneşte tribul/ / după fiecare lovitură/  bine ţintită/ v-aţi strâns mâinile,/ moartea din voi a strigat:/ avem carne!“ (Gata, p. 37-38), ori „ oamenii trăiau numai întâmplări şi nu timp“ (Preadevremele şi preatârziul, p. 124).

Pe de altă parte, Sfântul e un poem ce reuneşte multitudinea de instrumente şi voci ale acestui poet versatil. Versul memorabil, versul aforistic, enumerarea de elemente livreşti, ştirea, adresarea directă în faţa unui instanţe, umorul negru, construiesc un poem metaforă pentru poet şi soarta lui: „De la Schitul Pocrov,   într-o seară de toamnă,/ un Sfânt a fugit din icoană. (…)// Ah, ce largă e lumea, spuse Sfântul,/ uimit/ de cum se leagă drumurile unul de altul/ până spre infinit,/ de parcă un om s-ar prelinge în altul, de parcă un copac s-ar prelinge în altul,/ de parcă o apă s-ar prelinge în alta/ ca vinul de împărtăşanie de pe o buză pe alta,/ ca sângele dintr-un trup în altul,/ e o beţie de viaţă (…) rugăciunile te lasă să vezi până departe/  în suflet (…) pentru că Sfântul e, de fapt, un om/ care a plecat pe jos ca să ajungă la Domnul/ iar rătăcirea prin lume, s-a dovedit,/ e calea cea dreaptă (…) pădurea de simboluri o redusesem la o frunză (…)… Onorată instanţă, am fost în legitimă apărare/ individul avea o inimă aşa de mare/ încât, îmbrăţişându-mă,/ riscam să fiu omorât prin sufocare.(…) E posibil să se fi înecat cu propriile cuvinte.“ (Sfântul, p. 69-75). Rostul poeziei, soarta poeţilor şi nemurirea lor prin poezie vin spre noi din întreg volumul, cu poeme precum Poemul exorcist, Epilog, Radu Săplăcan şi „miza pe 13“ şi altele.

Cu poeme ce se citesc cu infinite satisfacţii, Adrian Alui Gheorghe ne arată nu doar forţa sa poetică, ci şi chipul de optimist iremediabil, încrezător în victoria frumuseţii şi în valenţele euharistice ale poeziei, rămasă singură printre banalităţile acestui „Paradis în destrămare“.