FRANCISCA SOLOMON: ALEXANDRU ŞAFRAN ÎN 1944-1948

Alexandru Şafran (1910-2006) este una din personalităţile marcante ale comunităţii evreieşti din România, un promotor neobosit al dialogului dintre creştini şi evrei, preluând o misiune deosebit de dificilă de-a lungul unei perioade complicate, profund marcată de violenţă. Pentru publicul larg, Şafran a rămas însă mult timp o figură puţin cunoscută, în ciuda rolului central pe care l-a jucat de-a lungul anilor tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi imediat după, până la emigrarea forţată în Elveţia, intervenind pe lângă numeroşi factori de decizie pe plan politic şi religios în vederea salvării coreligionarilor săi persecutaţi şi discriminaţi, promovând convieţuirea paşnică şi toleranţa faţă de alte valori, religii şi concepţii despre lume. Aceasta este o consecinţă a faptului că Şafran a reprezentat pentru regimul comunist o persoană intransigentă, incomodă, motiv pentru care istoriografia puternic ideologizată a vremii a trecut cu vederea în mod conştient şi voit activitatea acestuia în calitate de şef-rabin în perioada dintre 1939 şi 1947, efasând-o din discursul public cu ajutorul mijloacelor de cenzură.

În cartea sa publicată în anul 2018, intitulată Alexandre Safran and the Jews of Romania during the installation of the communist regime. Newly discovered documents from the American and British diplomatic archives (1944-1948) (traducere în engleză de Felcia Waldman, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2018), reputatul istoric Carol Iancu îşi propune să completeze biografia rabinului Alexandru Şafran cu ajutorul unor documente de arhivă recent descoperite şi analizate, revelând cititorilor profilul unui intelectual şi umanist de excepţie. Profesor emerit de istorie contemporană la Universitatea „Paul Valéry“ din Montpellier, excelent cunoscător al istoriei evreilor din România în context european, specialist recunoscut la nivel internaţional în domeniul iudaisticii şi membru de onoare al Academiei Române, Carol Iancu continuă prin publicarea prezentului volum o muncă de cercetare îndelungată, întregind astfel trilogia dedicată personalităţii remarcabile a lui Alexandru Şafran, îmbogăţind-o cu noi elemente edificatoare.

Tradus în limba engleză de Felicia Waldman şi prefaţat de academicianul Alexandru Zub, volumul reuneşte rezultatele cercetării pe care Carol Iancu a întreprins-o în numeroase arhive americane şi britanice, precum Arhiva Departamentului de Stat al SUA (Archives of the US Department of State) din Washington şi Arhiva Ministerului britanic al Afacerilor Externe (The British Foreign Office) din Londra. Autorul se concentrează asupra perioadei 1944-1948, bogată în evenimente care au marcat o importantă cotitură îndeosebi în devenirea politică, socială şi culturală a României, având consecinţe de lungă durată. Această perioadă coincide cu ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă la data de 23 august 1944, moment ce a reconfigurat harta politică şi a condus în anii următori către preluarea puterii de către comunişti. În acest context, Iancu investighează evoluţia României în decursul acestor ani, sondând dinamica politicii atât interne, cât şi externe, punând în prim-planul cercetării destinul comunităţii evreieşti din România şi activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran.

Volumul lui Carol Iancu abordează tema folosindu-se de un aparat critic solid, reflectând o incontestabilă acribie ştiinţifică, fără a eluda ori retuşa conţinuturi delicate, cu scopul de a prezenta istoria dintr-o perspectivă cât mai amplă şi obiectivă. Iancu descrie astfel culisele numirii lui Moses Rosen în anul 1948 pe postul de şef-rabin al României, după îndepărtarea din funcţie a lui Alexandru Şafran de către nou instauratul regim comunist, odată cu impunerea de a părăsi neîntârziat ţara.

Prin istoricizarea trecutului, conceput ca o historia rerum gestarum, ca un act de transformare a vechilor tradiţii orale şi scrise în istorii ordonate şi aşezate în noi tipare de înţelegere, pot fi recuperate fapte şi semnificaţii care capătă o importanţă revelatoare pentru observatorul contemporan. În acest sens, una dintre sarcinile istoricului, cea de a restaura adevărul istoric, este pe deplin îndeplinită.

Prima parte a cărţii conţine un studiu amănunţit şi atent documentat despre activitatea şef-rabinului Alexandru Şafran în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada imediat de după război, fiind prezentate numeroasele sale iniţiative şi intervenţii pe lângă diverşi conducători de state, politicieni, diplomaţi, membri ai clerului şi filantropi cu scopul de a-i salva pe coreligionarii săi de planurile ucigaşe, în aceeaşi măsură, de a-i proteja de măsurile discriminatorii cu caracter antisemit. În ciuda vârstei tinere, sau poate tocmai datorită elanului său tineresc (Şafran avea 29 de ani la alegerea sa ca şef-rabin al României), acesta a reuşit să găsească o serie de soluţii pentru salvarea unui număr important de evrei evitându-le deportarea, oferindu-le un valoros sprijin moral. În acest sens, Carol Iancu face referire în cercetarea sa la memorandumurile lui Alexandru Şafran şi la intervenţiile sale directe pe lângă Regina-mamă Elena (declarată „Dreaptă între popoare“ de către Institutul Yad Vashem din Ierusalim, datorită intervenţiei şef-rabinului), dar şi pe lângă Regele Mihai I, nunţiul apostolic Andrea Cassulo, ambasadorii Elveţiei, Suediei şi Turciei la Bucureşti, René de Weck, Rentersward şi Sefbrati Istinyel, pe lângă patriarhul Nicodim şi mitropoliţii Bucovinei şi Transilvaniei, Simedrea şi Bălan, pe lângă Charles Kolb şi Wladimir von Steiger din partea Crucii Roşii Internaţionale ş.a. Cu toate că preţul plătit a fost unul deosebit de mare, putem afirma neîndoios că fără intervenţiile lui Şafran şi eforturile altor reprezentanţi ai comunităţii evreilor din România, precum Wilhelm Filderman, Abraham Leib Zissu ori Mişu Benveniste, numărul victimelor ar fi fost mult mai mare. Analiza tuturor acestor aspecte propusă de Carol Iancu în studiul său introductiv este remarcabilă, ea oferind cititorilor repere explicative consistente, ajutându-i să se orienteze prin hăţişurile istoriei de la mijlocul până la sfârşitul anilor 1940, punând accentul pe situaţia evreilor din România. Alte momente-cheie abordate de Iancu în această parte introductivă sunt: instalarea la putere a regimului comunist în România şi atitudinea noilor autorităţi faţă de evreii din România, cât şi poziţia evreilor din România faţă de conturarea unei noi ordini politice, eforturile lui Alexandru Şafran de a crea un cadru educaţional susţinut de un sistem de protecţie socială a copiilor şi tinerilor evrei, prin înfiinţarea unor şcoli afiliate la OSE (Œuvre de secours aux enfants) şi ORT (Organization for Rehabilitation through Training). De asemenea, autorul punctează implicarea activă a lui Şafran la sprijinirea şi promovarea programului sionist, dar şi încercările de intimidare ori şicanele îndreptate împotriva sa după înfiinţarea Comitetului Democrat Evreiesc (C.D.E.) în anul 1945. Acest organ a constituit un instrument creat de regimul comunist cu scopul de a „modela” viaţa comunitară evreiască din România după propriile tipare ideologice. În studiul său, Carol Iancu acordă o atenţie deosebită angajamentului manifestat de Şafran în procesul de recunoaştere a Palestinei ca stat naţional pentru poporul evreu, dar şi pentru dreptul de a face aliya, de a emigra în mod necondiţionat în Palestina.

Cea de-a doua parte a cărţii se deschide cu o prezentare cronologică şi analitică a ansamblului documentaţiei reunite. Această listă extrem de utilă este urmată de patru ample capitole care reproduc 120 de documente de arhivă, 90 de articole sau extrase de articole din presa vremii, în limbile română, engleză, franceză şi germană, 35 de documente de arhivă în facsimil şi 30 de articole publicistice tot în facsimil. Volumul conţine, de asemenea, 30 de ilustraţii şi este completat cu un preţios dublu indice (de nume şi geografic) care atestă rigurozitatea cu care autorul şi-a desfăşurat cercetarea.

Meritul incontestabil al cărţii lui Carol Iancu constă în faptul că aduce în prim-plan şi pune în valoare o serie de surse deloc sau prea puţin cunoscute, completând stadiul cercetării actuale cu noi elemente cardinale pentru înţelegerea contextului istoric al epocii. De asemenea, lucrarea profesorului Iancu se distinge prin structura clară şi maniera accesibilă, dar în acelaşi timp pătrunzătoare, de a desluşi conţinuturi complicate privind o perioadă istorică dificilă, precum perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a primilor ani postbelici.

Volumul se adresează unui public de specialitate, îndeosebi cercetătorilor din domeniul istoriei, dar şi publicului larg care este dornic să-şi lărgească şi să-şi îmbogăţească orizontul cunoaşterii pe marginea acestei teme. Studiul lui Carol Iancu reprezintă astfel o contribuţie extrem de valoroasă pentru reconstituirea parcursului biografic al lui Alexandru Şafran, un intelectual par excellence, permiţând atât o nouă incursiune în trecutul comunităţii evreieşti, cât şi în istoria României contemporane, în anii instaurării regimului comunist totalitar.