FLORIN STAN: ARJENTINA

S-au trezit cu noaptea-n cap ca să prindă autobusul de şapte. Dacă l-ar fi ratat, următorul era doar la patru după-amiaza şi la acea oră nu mai avea niciun rost să pornească la munte. Ar mai fi fost varianta maşinilor de ocazie, dar era greu de găsit cineva care să ia doi oameni necunoscuţi încărcaţi cu rucsacuri cât două dulapuri în spinare. Sâmbăta, oamenii mergeau la cabanele lor, la părinţi, sau la „iarbă verde“, maşinile lor cărau copii, neveste şi soacre, câte o butelie de gaz, două-trei scânduri şi o bucată de tablă pentru reparat acoperişul ori gardul, un fotoliu sau un covor exilate la ţară după ce, o vreme, fuseseră cele mai admirate lucruri din apartamente. Într-o astfel de sâmbătă dimineaţa, a oprit o Dacie de prin 1976-77, iar şoferul, jovial şi binevoitor, le-a propus să urce pe bancheta din spate, numai că trebuiau să ţină în braţe două cutii cu 10 pui de găină de şase săptămâni şi doi purcei pe care-i ducea la părinţi.

Îmbulzeala din staţia de autobus era aceeaşi ca întotdeauna. Navetiştii care ieşiseră din schimbul trei făcuseră un dop în faţa uşii, fiecare împingea înainte cât putea şi îşi lungea grumazul ca să vadă peste cei din faţa lui cât mai are până pune piciorul pe treapta maşinii. Ca un organism viu şi puternic care luptă vrednic cu intruşii, ei izolaseră călătorii ocazionali în spatele rândului şi era foarte clar că aceştia nu vor mai prinde locuri pe scaune.

– Prima dată urcă navetiştii, se auzi din spatele rândului şoferul, un om micuţ, cu o burtă ţuguiată şi care îşi însoţea înaintarea cu mişcări energice ale mâinilor, de parcă înota pe uscat. Dopul reacţionă imediat cu satisfacţie, pe mai multe voci.

– Aşe, aşe, dom’ şef, fă un pic de ordine!

– Să trăieşti, dom’ Ghiţă!

– Că doară nu s-or sui întâi eştealalţi la care nu li musai să îmble cu cursa!

Cei aproape 60 de kilometri i-au făcut în două ore, în picioare, pe interval, agăţaţi cu mâinile de bara din plafon ca găinile pe liniile transportoare din abatoare. Aflat într-un război neostenit cu oamenii pe care trebuia să-i care, autobusul trudea din greu să bage înăuntru gaze de la toba de eşapament şi prăfăraie, să bornăie şi să tuşească din motorul lui uzat. Totuşi, la fiecare staţie, câte doi-trei pasageri reuşeau să sară vii afară şi după ce îşi hârâiau grumajii şi scuipau în praful de pe marginea drumului, o porneau împleticiţi, pe lângă şanţ.

Era senin, dar răcoare. Au trecut apa limpede şi susurătoare pe o punte făcută din două bârne de brad prinse între ele cu scoabe de fier şi capătul cărării le-a apărut în faţă, printre gardurile care încingeau cele câteva gospodării pe panta muntelui. Cărarea asta, uneori adâncită şi clară, alteori răsfirată în zeci de zdrenţe făcute de copitele oilor sau abia ghicită după lustrul ţancurilor sau rosătura ierbii, i-a călăuzit toată ziua prin părţile acelea ale Apusenilor. După un urcuş lung pe un pripor cu lemnele pădurii chircite, au ajuns într-o şa în care poteca lor a devenit dintr-o dată şi fără noimă un drumeag mărginit înspre apus de cireşi şi meri. Păşunea era plină cu boi de jug lăsaţi slobozi, iar în faţa unei şuri acoperită cu paie, un bărbat, ca la 60 de ani, ascuţea cu securea nişte pari de căpiţe. Când i-a văzut, a lăsat lucrul şi a fugit înăuntru. Degeaba l-au aşteptat să se ivească din nou, omul se pierduse în dreptunghiul negru al uşii.

După încă un avânt pieptiş printr-o rarişte de mesteceni şi traversarea unui mic platou păscut de vite, au coborât într-o hoancă mai umedă şi mai verde decât costişele din jur. Mulţimea de pruni bistriţi şi pruni graşi abia lăsau să se ghicească două aşezări de oameni. Un clopot de vacă dădea semn că locul nu-i pustiu. Printre pomii îndesiţi şi aplecaţi spre pământ de greutatea rodului, au văzut o siluetă cenuşie care aduna ceva de pe jos, fără niciun spor. La salutul lor, le-a răspuns cu un „Doamne-ajută!“, după care a lăsat să audă şi cei doi şirul gândurilor pe care le măcina până atunci în capul ei.

– No, la etatea asta, de şaptezeci şi doi de ani, nu am linişte. Stau singură aicea, bărbatu mi-o murit demult, anu’ trecut o murit şi cumnata asta care stătea în casa de peste părău… Văd câte un om numai când şi când. Da’ n-am pace de gadinile pădurii, că doară vin noapte de noapte, turme întregi, să mânce poame. Le aud din casă cum grohăie. Am mai ieşit cu lămpaşul, m-am gândit că s-or speria şi or fugi, da’ s-or dat numa’ mai încolo. Şi nu mâncă numa’ ce găsesc pe jos, prind grenjile între fălci, trag de ele şi le rump. Tulai Doamne, că ştiu că mi-or dejdina toţi pomişorii aieştia!

Priviţi de aproape, pomii arătau ca loviţi de ghiulele, iar în jurul lor, pământul era frământat şi plin de crengi rupte şi frunze ofilite.

– De ce nu anunţaţi vânătorii să vină aici, la pândă? În alte locuri nu există vânat, iar aici este prea mult, îi spuse Vidi.

– Am vorovit cu ei, da’ o zis că nu vin dacă nu pot ajunje cu maşinile până aicea, că ei nu vin atâta pe jos, îi răspunse bătrâna.

Locurile pe care le călcau erau atât de frumoase şi de surprinzătoare! Dâmburile rotunjite semănau cu nişte imense ceaune răsturnate cu fundul în sus, şeile domoale ca nişte plăpumi ocrotitoare care cădeau de pe stâncile abrupte ce tâşneau spre cer un pic mai încolo, pădurile de fag şi carpen, pâlcurile de mesteceni, toate s-au perindat în lumina blândă a toamnei, prin faţa celor doi drumeţi. Asfinţitul soarelui i-a ajuns într-o poiană largă în mijlocul căreia era o casă cu mai multe acareturi. Locul era bun, un fir de apă se iţea de la buza unei fântâni şi pentru că se făcea destul de frig, au hotărât să înnopteze acolo. În timp ce Ana îşi căuta prin rucsac o haină mai potrivită, Vidi s-a dus să ceară voie oamenilor care, pesemne, erau stăpânii acelui teren. Pe pragul casei stătea un bărbat mic şi slab, ca la cincizeci şi cinci – şaizeci de ani, cu pălărie pe cap, în cămaşă şi cu un pieptar de oaie atârnat pe umeri, cu pantaloni de pănură şi colţuni albi, din lână, în picioare. În mâini ţinea o bâtă de alun în capătul căreia îşi sprijinea barba. În curte, o femeie voinică, îmbrobodită înapoi, spăla nişte oale.

– Bună ziua, suntem doi oameni în trecere pe aici şi am vrea să stăm aici în noaptea asta. Dacă vă rugăm, ne daţi voie să ne punem cortul acolo, lângă gard?

Bărbatul îşi ridică bărbia din bâtă, îşi miji ochii spre Vidi şi-i răspunse cu un glas subţire şi tărăgănat:

– Nu să poate. Domnişorule dragă, du-te şi ad-o şi pe domnişoruca, că durmiţi aici, în casă la noi. Nu vorovim alifel. Suntem numai io şi nevasta şi avem loc destul.

Ana se învoi mai repede decât se aştepta Vidi, se pare că oboseala de peste zi şi răcoarea serii o făceau să-şi dorească un pat cald. Îşi luară lucrurile şi intrară pe poarta făcută din trunchiuri tinere de brad. Bărbatul îi pofti să stea pe o băncuţă sprijinită de perete până se termină rânduitul animalelor. Stând pe prag, dirigălea cu acelaşi glas subţire şi tărăgănat, către nevasta lui:

– Arjentină, dat-ai la purcei oarece de mâncare?

– Amu le fac şi le dau, îi răspunse aceasta în timp ce amesteca iute în găleata cu lături şi-şi ştergea sudoarea de pe frunte cu cotul mâinii.

– Da’ vezi să nu şie prea şerbinte, să nu-şi opărească purceii limba!

– Nu, nu, c-am băgat şi apă rece, îi numa cât trebe.

Femeia fugi la coteţ şi turnă mâncarea porcilor în troacă după care puse găleata lângă gard unde un câine se şi apucă să o lingă.

– Tu Arjentină, taie un pui şi fă o tocană bună, să-i ominim pă tinerii aieştia!

– Ie, bine zici, fac amu ni! Se repezi la îngrăditura găinilor, le fugări un pic până puse mâna pe un pui, îi prinse picioarele şi aripile cu stânga, îi aşeză gâtul pe tăietorul de lemne şi cu dreaptă îi tăie capul cu securea. Se aruncă apoi la soba de sub şopron, băgă pe foc nişte crengi uscate şi puse apă la fiert.

– Arjentină scumpă, până stăm aci, nu aţâţi tu focul şi în casă, să nu le şie frig la noapte la domnişorii?

Femeia îşi potrivi mai bine năframa pe cap şi intră în casă unde zdrăngăni un pic pe la sobă şi în scurtă vreme lemnele se auziră trosnind în foc.

– Arjentină, numa’ uită-te, avem apă de băut în găleată?

– Avem, doară adusei eu nu de multă vreme.

– Arjentină dragă, da vacile mulsule-ai?

– Ba nu le-am muls, da amu mă duc la ele. Şi cu două găleţi de cîte zece litri, o luă spre poiata în faţa căreia vacile stăteau mugind către viţeii legaţi înăuntru.

– Oare dacă om bea câte un păhărel de vinars bine-a fi? Îi întrebă şugubăţ gazda şi umblând fără niciun zgomot în colţunii lui de lână, aduse din casă o sticlă aproape plină şi patru păhărele din tablă de inox.

– A bea şi Arjentina un păhar când a veni de la vaci!

Şi aşa a fost, după ce a venit cu găleţile ei pline cu lapte, a închinat cu ceilalţi paharul, a zis un „Doamne-ajută!“ şi l-a golit dintr-una.

– Arjentină, pune-le şi la câini şi la mâţ câte-un pic de lapte!

– Arjentină, haida că şierbe apa de mămăligă, îşi strigă bărbatul nevasta în timp ce aceasta strecura laptele muls. Ea lăsă găleata jos, fugi la soba de sub şopron şi turnă făina în oală. După ce mămăliga fu fiartă, se apucă să o amestece. Stând pe un butuc, băgă vătraiul şi un lemn prin torţile oalei ca să o poată ţine bine între picioare şi începu să învârtă cu sucitorul ca să zdobească gogoloşii de făină.

– Arjentină dragă, să o faci mai moale, că ştii că mie aşe-mi place!

Un câine tărcat, mare şi flocos, se apropie încet de oală aplecându-se pe labele din faţă.

– Dute-ncolo!, îl repezi femeia.

Câinele se trase înapoi doi paşi, după care se apropie şi mai mult, gata-gata să-şi bage botul în oală. Arjentina nu-i mai zise nimic, dar îi trăzni una cu sucitorul plin de mămăligă fierbinte peste bot şi câinele fugi schelălăind după casă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, băgă sucitorul înapoi şi învârti mai departe.

– Arjentină, adu şi nişte groştior, poate om mânca un pic cu mămăligă pă lângă tocana asta.

Mâncarea a fost bună, dar amintirea câinelui miruit cu mămăligăul îi făcu pe Vidi şi pe Ana să-şi aducă aminte că le place mai mult laptele. În schimb, gazdele mâncară cu poftă, mămăligă cu tocană de pui, mămăligă cu groştior subţire şi după aceea băură lapte rece.

– Arjentină, da găinile închisu-le-ai?

Era noapte neagră afară, Arjentina îşi luă lămpaşul şi se duse la găini.

– Arjentină dragă, aşterne-le, tinerilor în casa de dinainte, să doarmă!

Sobă nu era decât în încăperea unde mâncaseră şi unde s-au culcat Arjentina cu bărbatul ei. În timpul nopţii, au lăsat uşa deschisă spre camera de mândrit, în care dormeau Vidi şi Ana. Obosiţi, au adormit repede, dar după o vreme ceva i-a trezit. Erau sforăiturile din prima cameră. Cum să mai adoarmă? Auzeau paşii câinilor de-afară, zgomotele mai îndepărtate ale vacilor care se scărpinau de ieslea de lemn şi fiecare scârţâit al patului, atunci când gazdele se întorceau de pe o parte pe alta. La un moment dat, auziră vocea subţire şi tremurată şoptind:

– Arjentinăăă!

Vidi şi Ana îşi ciuliră urechile, să audă ce urmează.

– Arjentinăăă! insistă vocea în întuneric.

Sforăiturile încetară.

– Arjentinăăă!

– Ce-ţi trebe? se auzi şuşotind femeia. Patul scârţâi de două ori ca un car neuns şi cineva dădu cu putere aerul afară din piept.

– Tu, Arjentină dragă! nu se lăsă şuşotitul tremurat

– Ce-i?

– Arjentină, traje un pic ţolu aiesta pă mine, că aşe-s de jilav!

Pietroasa, 3 mai 2020