ION VARTIC: REGELE UNEI ŢĂRI PLOIOASE

• Radu Stanca în faţa locuinţei sale din Sibiu, anii 1950.

Universitatea din Cluj a fost foarte bună administratoare de tabere, în anii 1950 a făcut o puzderie de tabere la mare, dar şi la munte, de exemplu la Răşinari. Organizarea de tabere pe litoral, la casele localnicilor, era un fel de tradiţie. Vama Veche, celebra tabără, a fost inventată de Universitatea din Cluj, care şi-a construit acolo cantină proprie şi şi-a cazat salariaţii în sat, practic civilizîndu-l, vreme de patru decenii. Într-o altă epocă, Universitatea din Cluj ar fi ajuns să aibă mari proprietăţi pe litoral, pentru că organizatorii simţeau, ca ardeleni, un dor anume pentru mare. De fapt, organizatorul principal era tatăl meu, care s-a născut la Constanţa… Începutul a fost chiar la Mamaia, care la vremea aceea era absolut pustie– pe plaja imensă puteai vedea numai soldaţi ruşi, îmbrăcaţi în izmene negre lungi şi cu anvelope de camion, umflate, cu care se duceau să plutească pe apă. Din loc în loc, pe plajă rămăsese cîte-o pancartă, pe care scria: Teren minat. Dar în afară de soldaţii ruşi, nu era nimeni, vedeai numai apa şi întinsa plajă goală. Erau numai două-trei vile… îmi amintesc de una despre care toată lumea ştia că a fost a reginei, apoi Hotelul Rex – cred că mai există şi astăzi, dar eu m-am ferit să mă mai duc la Mamaia. Şi, sigur, era extraordinarul peisajul marin, nisip, apă şi soare.

Într-o vară, eram la Mamaia, în tabăra Universităţii, cu părinţii mei. Şi îmi amintesc o scenă, petrecută lîngă o cazemată, care poate că nu mai este astăzi. Maică-mea stătea de vorbă, la soare, cu Doti, care venise la mare în mod excepţional, deci veniseră la Mamaia Doti şi Radu Stanca. Era o zi aparte că au ieşit la plajă. Iar eu, copil fiind, stăteam şi mă uitam aşa, la mare, şi dintr-o dată am văzut de departe că vine un bărbat înalt, îmbrăcat din cap până-n picioare, pe deasupra şi cu o scurtă de ploaie, ceea ce era cu totul ciudat – să vezi un om aşa de îmbrăcat şi cu scurtă de ploaie, pe malul mării, venind înspre partea de plajă unde era cazemata. Ştiam cine e, ştiam că e el, dar mă uimea îmbrăcămintea specială pe care o purta în plină vară. Şi-atunci m-am apropiat de el, probabil pe faţa mea se citea surprinderea, sau poate el şi-a imaginat că sînt surprins să-l văd aşa, echipat ca de ploaie. Şi mi-a zis: „Sînt regele unei ţări ploioase“. Eu nu am ştiut atunci că propoziţia lui e de fapt un vers celebru, numai peste ani am aflat că Radu mi s-a adresat cu un citat din Baudelaire. Dar se potrivea foarte tare cu „situaţia poetică“, dacă e să vorbim exact ca el. Era o situaţie poetică în apariţia asta a lui, a vrut neapărat să vadă marea, cînd lui, din cauza bolii, îi era de fapt interzis să stea la plajă, şi-atunci s-a costumat ca pentru o ţară ploioasă… Atunci a scris un poem, Vanitate la Pontul Euxin, seara, la Constanţa, la un restaurant foarte simplu, o terasă populară chiar pe malul mării, pe esplanada unde e şi Cazinoul din Constanţa, dar exact în partea opusă, înspre port… Restaurantul se numea „Vraja Mării“. Şi-acolo, seara, Radu a scris poemul, l-a copiat şi l-a pus într-o sticlă goală, pe care a închis-o bine cu un dop şi a aruncat-o cu mesajul lui în mare. A fost un moment de amuzament. O altă situaţie poetică… Doti, cu care am vorbit despre asta, mi-a spus că era în anul 1956.

Ilustraţiile provin din colecţia particulară
a dlui Ion Vartic şi din arhiva Apostrof.