VLADIMIR TISMĂNEANU: PATRII IMAGINARE

După treizeci de ani de la annus mirabilis 1989 – în cazul meu, decenii de analize, cercetări şi predare –, am ajuns la concluzia că naţionalismul postcomunist poate fi împărţit în naţionalism civic şi naţionalism etnic, mai puţin liberal, adică naţionalism iliberal. Evident, fiecare dintre aceste categorii conţine variaţii şi versiuni de sine stătătoare, pe care voi încerca să le schiţez la rându-le în algoritmul conceptual pe care îl propun aici:

A. Naţionalismul civic recunoaşte drepturile individuale ca pe unele fundamentale în construcţia ordinii liberale şi amplasează suveranitatea poporului în apărarea drepturilor individuale pentru toţi membrii comunităţii politice, indiferent de originea etnică şi orice alte diferenţe. Într-o carte despre naţionalism (Nationalism. Five Roads to Modernity, Harvard University Press, 1993) ca arteră a modernităţii, Liah Greenfeld propunea o analiză mai aprofundată a distincţiei dintre civic şi etnic. Naţionalismul civic scoate în evidenţă o identitate post-tradiţională şi post-convenţională, precum şi posibilitatea unor multiple cadre identitare de referinţă (nu doar etnice, ci şi civice). Este o formă „soft“ de naţionalism cu rădăcini în tradiţiile democratice, fie ele conservatoare, liberale sau social-democrate.

Această viziune permite dobândirea naţionalităţii şi respinge definirea „genetică“ a apartenenţei etnice. Nu este xenofobă şi subliniază nevoia includerii şi tolerării minorităţilor. Mai ales în ţări cu un trecut istoric turbulent, această direcţie ar trebui privită ca o dezvoltare constructivă şi nu ca o ameninţare alarmantă. Ea oferă individului un minim sentiment al securităţii (protecţiei) şi apartenenţei la o comunitate în vremuri de iluzii spulberate şi trepidaţii axiologice.

O caracteristică a acestei forme de afirmare naţională este dată de dimensiunea ei cultural-civică şi refuzul de a accepta jargonul naţionalismului extrem. Naţionalismul liberal (civic) recunoaşte preeminenţa persoanei morale, dimensiunea electivă a identităţii personale şi refuză să vadă individul ca pe un prizonier al propriei lui apartenenţe colective. Într-un anumit sens, câtă vreme nu exaltă superioritatea idealului naţional în faţa altor idealuri şi nu sanctifică naţiunea drept sursa absolută şi indiscutabilă de identitate umană, naţionalismul liberal poate fi privit ca „post-naţionalist“. El preţuieşte reflecţia în detrimentul emoţiilor şi insistă asupra autonomiei voinţei şi alegerilor umane.

B. Naţionalismul iliberal cuprinde diferite tendinţe, a căror trăsătură comună este interpretarea colectivistă a naţiunii, exaltarea tradiţiei şi instituţiilor tradiţionale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului şi o anumită neîncredere în valorile liberale occidentale ca „străine“ de etosul comunal local. Postulând voinţa comună a „Poporului“ drept suprema valoare naţională, această versiune de naţionalism pavează calea pentru experimentele autoritare. Este mereu o minoritate cea care pretinde că ştie totul, că are dreptul (sau misiunea) de a interpreta această voinţă colectivă şi de a-şi impune propria viziune asupra maselor mai puţin „luminate“.

1. Naţionalismul conservator este adesea asociat cu creştin-democraţia şi tradiţionalismul popular. În vreme ce promotorii săi recunosc formal importanţa drepturilor individuale, ei tind să exagereze rolul trecutului, influenţa Bisericii şi infamul impact al culturii de masă occidentale şi instituţiilor liberale. În multe cazuri, aceste grupuri şi partide proslăvesc valori pre-moderne, în special legăturile comunale agrare, şi critică virulent rolul capitalului financiar şi industriei în distrugerea comunităţii etno-religioase pure. Fie că o mărturisesc sau nu, naţionaliştii conservatori poartă o ură viscerală liberalismului, pe care îl portretizează ca lipsit de suflet, atomist şi mecanic. Suveranitatea poporului per ansamblu prevalează, în această viziune, asupra drepturilor indivizilor.

2. Populismul etnocentric s-a dezvoltat în special în Balcani, dar şi-a făcut simţită prezenţa şi în alte ţări postcomuniste (în special Slovacia, Ungaria, Polonia, Ucraina). Fundalul său este asigurat de coexistenţa stresantă a unei adesea hărţuite şi încă nearticulate societăţi civile cu un sistem instituţional proto-pluralist, pe de-o parte, şi de supravieţuirea şi chiar înflorirea fostelor instituţii represive, inclusiv poliţia secretă, pe de alta.

Etnocentrismul populist nu este nici de stânga, nici de dreapta: el manipulează sloganurile politice fără nicio preocupare pentru impactul lor pe termen lung şi schimbă politicile după cum dictează interesele imediate ale elitei de putere. Liderul populist etnocentric se aliază cu extremiştii, îi cooptează în coaliţii de guvernare şi apoi, când presiunile Occidentului se intensifică, se descotoroseşte de deja inutilii foşti parteneri, pozând în politician raţional şi de încredere. Adânc în inima sa, în orice caz, el rămâne convins că acel capitalism de tip occidental nu este nici posibil, nici dezirabil pentru ţara sa. Populismul etnocentric este şovin, obsedat de conspiraţii şi conţine o abia deghizată încercare de a reabilita regimul comunist.

3. Etnocentrismul nostalgic este caracterizat de idealul „democraţiei naţionale“ sau etnocraţiei (ca opusă democraţiei liberale) şi de tendinţa de a reabilita mişcări de extrema-dreaptă din perioada interbelică. Aşa au stat lucrurile şi cu tentativele de a resuscita fascista Gardă de Fier în România. Ideologii gardişti au clamat că doar indivizii născuţi ortodocşi pot pretinde a fi români adevăraţi, au atacat moştenirea Iluminismului drept „prostii sentimentale“ şi au promovat o revoluţie radicală împotriva modernităţii liberale. Această direcţie rămâne în mod programatic vagă în ceea ce priveşte forma de guvernământ pe care o promovează (republică, monarhie constituţională) şi a manifestat adesea un dispreţ şi o neîncredere totală în mişcările şi partidele politice existente (văzute ca oportuniste, corupte, intelectuale, non-româneşti în lipsa lor de interes pentru problemele reale ale românilor).

Sociologic vorbind, ea apare ca o mişcare generaţională a chinului şi nemulţumirii, recrutându-şi membrii mai ales dintre elevii de liceu şi studenţi. Putem observa şi tentativele de a defini apartenenţa etnică în termeni de afiliere religioasă. Ascensiunea fundamentalismului etno-religios în România este mai apropiată, atât ca program, cât şi ca semnificaţie, de mişcările similare din Serbia (ambele ţări fiind şi predominant ortodoxe), şi mai puţin de tendinţele clerico-autoritare din Polonia. Ceea ce împărtăşesc toate aceste direcţii naţionaliste religioase este dispreţul comun pentru valorile liberale, drepturile individuale, educaţia seculară şi competiţia de piaţă.