CONVERSAŢII CU… MIRIAM CUIBUS

Miriam Cuibus. Foto: Nicu Cherciu.

EUGENIA SARVARI: Cum a fost să stai în casă, să faci teatru în faţa calculatorului? Nu a fost înspăimântătoare această reducere a persoanei la o imagine rece, captată de o aparatură sofisticată şi apoi redată de un ecran?

MIRIAM CUIBUS: Îmi amintesc foarte clar acea zi de marţi, 10 martie 2020, când am fost anunţaţi că se suspendă cursurile universitare. În acele zile, activitatea în teatru era, deja, incertă. Nu bănuiam, atunci, amploarea fenomenului pe care-l vom străbate şi prima grijă a fost menţinerea contactului zilnic cu studenţii prin mail-uri, încurajarea şi îndrumarea lor spre ceea ce mi se părea a fi salvarea: biblioteca. Oricum, aşa a început o vastă corespondenţă care acum se constituie într-un Jurnal din vremea pandemiei, scris la două mâini, de către mine şi Cătălin Codreanu, adresat studenţilor noştri. A fost mijlocul prin care am supravieţuit, prin care am menţinut viu interesul pentru studiu, prin care ne-am stimulat reciproc în a depăşi izolarea, singurătatea şi starea tulbure cu gust de distopie. În asemenea situaţii excepţionale, este bine să cadă firul de plumb în esenţa noastră profund uman-spirituală, este necesară replierea, centrarea în jurul valorilor etern umaniste bine, adevăr, frumos, este vital să nu ne împrăştiem, să nu lăsăm animalul înspăimântat din noi, la cârmă. Răsfoind „paginile“ mail-urilor, iată o însemnare din data de joi, 12 martie: „În mijlocul ştirilor înnegurate şi isterice, azi am avut parte de o clipă de frumuseţe: s-a aprins flacăra olimpică la templul Herei. Ceremonia a avut loc în vechea cetate Olympia. Mi-a atras atenţia replica Marii Preotese adresată primei sportive care a aprins torţa, iniţiind, astfel, ştafeta. Ascultând traducerea din greaca veche, eu şi Cătă ne-am gândit la voi. Iată cuvintele: «Trezeşte-te! Acum este timpul tău. Mergi şi câştigă!» Atât! Astfel de momente simbolice cuprind esenţe spirituale care ne zidesc pe verticală şi ne ajută să depăşim zgura, mocirla, urâtul.“ Consider că educaţia şi, cu atât mai mult, pedagogia teatrală este împletire de savoir-faire şi savoir-être. Există o relaţie de circularitate între cele două concepte împletite într-un parcurs ascensional, exerciţiul existenţial se converteşte cu timpul în exerciţiu estetic, după cum şi arta este suport al existenţei.

În zilele şi nopţile acestor patru luni (martie, aprilie, mai, iunie), cu siguranţă, cu toţii am căutat a înţelege prin ce trecem. Pandemie… statistici… stare de urgenţă… de alertă… zone roşii pe hărţi… E limpede că este o mare încercare cu faţete nedezvăluite încă, dar a căror forţă şi greutate le simţim, le intuim, le adulmecăm. Se trasează, parcă o linie de demarcaţie, se schimbă paradigma, de-acum încolo lumea se va croi după alt calapod.  De câteva decenii, asistăm la confruntarea dintre civilizaţia Gutenberg şi civilizaţia imaginii, dintre homo cogitans şi homo videns. Mai vechile paradigme se fluidizează, condiţiei postmoderne îi urmează cea postumanistă, susţinută şi încurajată de dezvoltările noilor tehnologii media.

În aceste circumstanţe, spaima că poţi deveni o imagine înregistrată, că fiinţa ta se reduce doar la atât, este justificată. Am acceptat şi ne-am obişnuit cu intruziunea ochiului unei camere de captat imagini în vieţile noastre. Pe de altă parte, trăim într-o eră când comunicarea este la „un clic distanţă“ şi, totuşi, în mod paradoxal, comunicarea autentică este departe de a se realiza. Problema este cum folosim produsele progresului, ele sunt ca acele substanţe farmaceutice ambigue şi cu dublă folosinţă, care, în funcţie de gramaj pot deveni leac sau otravă. Aşadar, să ne străduim să le folosim ca instrumente şi să încercăm să nu devenim sclavii noilor media, să ne ferim, pe cât putem, de a fi manipulaţi de ele.

E.S.: Cât se pierde din puterea de seducţie, din magia traficantului de iluzii, care este actorul în condiţiile „ascunderii“ lui în spatele acelui perete-zid impersonal, de fapt, iluzoriu animat?

M.C.: Nu pot spune că am făcut teatru în faţa unei camere de înregistrare. Postările în mediu virtual ale teatrului nostru au încercat să menţină vie şi deschisă legătura cu spectatorii, am continuat, în acest fel, comunicarea într-o stare de criză. Problemele, aşadar, au fost cele de limbaj al comunicării. Limbajul constituie comunicare a comunicabilului, dar şi simbol al incomunicabilului. Dar, aşa cum avertizează Ludwig Wittgenstein, ,,a înţelege un limbaj înseamnă a stăpâni o tehnică“. Actorul accede la înţelegerea şi folosirea limbajului teatral, non-verbal şi verbal, doar stăpânind un ansamblu de tehnici corporale-vocale-verbale. În această perioadă, am exersat cu toţii un alt tip de comunicare. Pe la mijlocul secolului trecut, Viola Spolin spunea că tehnicile teatrului nu sunt inviolabile, că ele se schimbă odată cu timpul, pentru că tehnicile teatrului sunt tehnicile comunicării. Ceea ce contează cu adevărat este actualitatea comunicării, noi am adaptat, am convertit comunicarea „teatrală“ pentru a răspunde crizei prin care am trecut.

E adevărat, prefer comunicarea faţă în faţă atât cu prietenii, cât şi cu spectatorii sau cu studenţii. Ca actriţă, stăpânesc tehnicile de comunicare ale limbajului teatral. Orice înregistrare filmată presupune alt limbaj şi alte tehnici. Ochiul oricărui device de captare a imaginii are implicit funcţia de încadrare, el „pune în ramă“, decupează, separă imaginea încadrată de ceea ce se află în jurul ei. Urmează apoi tehnicile de montaj. E vorba, deci, de alt limbaj şi alte tehnici, diferite de cele teatrale. Actorii de teatru sunt conştienţi de diferenţele de limbaj specifice celor două arte gemene. S-a observat în postările noastre o evoluţie în acest sens, am încercat cu toţii să învăţăm, să ne adaptăm, să împrumutăm din tehnicile filmului. Dincolo de stângăciile manevrării noilor tehnici, importantă a fost comunicarea, semnalele de continuitate şi de speranţă date comunităţii căreia îi aparţinem.

E.S.: În toată această perioadă ţi-au lipsit culisele, acel spaţiu intermediar între ce este şi ce va fi? Dar privirea directă a spectatorului, chiar dacă el a fost foarte activ online?

M.C.: Teatrul este prin excelenţă o artă a comunicării vii. E cuminecare, cum spune Noica. Frumuseţea şi fragilitatea artei teatrale constă tocmai în palpitul clipei vii, unice, irepetabile. Este un mereu reînnoit hic et nunc căruia i te dăruieşti cu voluptate. Este întâlnirea pentru care te pregăteşti. Da, mi-a lipsit frisonul, emoţia, neastâmpărul întâlnirii cu martorii actului teatral, cu cei prin care arta noastră se împlineşte – spectatorii. Da, desigur că mi-este dor de repetiţii, de spectacole, în fine, de viaţa culiselor – spaţiul predilect al actorilor, ce musteşte de formele phantasiei. Aici, în culise, se dezvăluie fiinţa secretă a comediantului, ambiguitatea sa funciară şi apartenenţa la fiinţele zonelor de graniţă. Pendulând mereu între persistent şi efemer, comedianţii ştiu să vieţuiască, prin arta lor, interstiţiile, limburile, muchiile tăioase între real şi ireal, între ceea ce este şi ce va fi, exersează mereu o echilibristică riscantă peste abisuri, încercând să descifreze rebusurile existenţei, să lumineze măcar o parte a misterelor vieţii.

Interviu realizat de
Eugenia Sarvari