Literatură, apoi dramă şi-apoi alt fel de literatură…

La 79 de ani împliniţi pe 1 iulie curent, „mergînd pe 80“, cum se zice în popor, Ion Pop nu-şi încetineşte deloc ritmul de lucru: semnează aproape în fiecare an cîte-o carte, dacă nu două-trei, îngrijeşte ediţii, mai ales de autori avangardişti, şi-a şi reformulat mai vechile sinteze asupra domeniului în impozanta culegere comentată Avangarda românească (Antologie, studiu introductiv, cronologie, referinţe critice şi note de…, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2016), dirijează şi redacţia Caietelor avangardei editate de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (făcînd practic totul, de la concepţie la „munca de jos“: dă telefoane solicitînd colaborări etc.!), scrie texte însoţitoare ale unor volume noi sau recapitulative ale echinoxiştilor – nu puţini! – care-l solicită, îşi pune în ordine şi arhiva proprie, şi-a publicat corespondenţa cu Marian Papahagi, urmează cea cu Mircea Zaciu – şi cîte şi mai cîte. În urmă mai are la activ coordonări de dicţionare, alte ediţii şi antologii, studii şi articole de tot felul – o producţie de mare uzină intelectuală, de institut de cercetare, mult peste puterile unui om! Sau cît pentru un om-orchestră…

Şi mai sînt şi volumele de versuri: au fost de-a lungul deceniilor şi pauze mai lungi, însă în ultimele două s-au adunat şase titluri noi, plus culegerea de Poeme. 1966-2011. Antologie (Colecţia „Echinocţiu“, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2015). Cele mai recente: Casa scărilor (2015) şi Lista de aşteptare (2019).

Doar despre poetul Ion Pop aici. Se ştiu etapele sale mari de evoluţie: reflexivitatea discretă, oarecum timorată, în variaţiuni „neo-blagiene“ şi de orientare tradiţionalisto-modernistă mai largă, de la Propuneri pentru o fîntînă (1966) la Amînarea generală (1990), cu o recapitulare în antologia Descoperirea ochiului (2002); asumarea marilor teme existenţiale în Elegii în ofensivă (2003) şi-n Litere şi albine (2010), în notaţii încă încifrat-simbolizante; şi trecerea la notaţia mai directă şi-apoi la reflecţia liberă şi la naraţiunea dezinhibată, de la poemele „de călătorie” din volumul În faţa mării (2011) la desfăşurările adeseori mai ample din ultimele două plachete, mai sus-amintite.

Autorul însuşi a încurajat o posibilă (re)lectură mai atentă la substratul biografic al scrisului său în versuri prin autoanaliza din Poezia românească neomodernistă (Editura Şcoala Ardeleană, în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga“ din Cluj şi cu Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, Cluj, 2018), unde, într-o Addenda. Critică, auto-critică şi confesiune, îşi comentează traseul poetic în funcţie de experienţele de viaţă „oglindite“. Într-un prim şi destul de scurt paragraf memorialistic, plasat într-o paranteză, va oferi mai întîi o cheie „biografistă“ de interpretare a nostalgiei faţă de universul rural, ancestral, mitic, idealizat într-o serie de texte din prima culegere de poeme şi mai tîrziu ca efect compensatoriu faţă de trauma dislocării din copilărie, cînd familia a fost nevoită „să caute un loc de refugiu la Cluj“ (Poezia…, p. 827). Avansînd carte cu carte, va menţine totuşi glosele autoexplicative între limitele discursului exegetic, pînă la următoarea şi mai ampla „paranteză confesivă“ (cum îi spune chiar acolo unde o deschide, la p. 838, extinzînd-o pînă la p. 840) despre şocul trăit în iunie 2002, cînd i-a fost identificată o afecţiune gravă, după care au urmat internarea, tratamentul, operaţia, chimioterapia, recuperarea. Momentul diagnosticului (voi cita pe larg din această mărturie crîncenă şi totodată reflecţie profundă, impresionante ambele): „oribilul tub endoscopic reptilian, înghiţit cu scîrbă şi sudori reci, descoperise în ungherele obscure ale «mîlosului stomac», cum calificasem cîndva prozaicul organ, un mic «crater», o fisură de numai doi centimetri şi jumătate, dar care anunţa o zguduitoare, poate ultimă, ucigaşă erupţie celulară“ (p. 839). Deruta: „atunci, în curtea goală, goală, goală a Clinicii, numai la poezie nu mă gîndeam. De fapt, nu mă puteam gîndi la nimic, senzaţia de deposedare absolută, de pierdere a oricărui atribut, mă copleşise, devenisem aerian, inconsistent, risipit în toate şi în nimic. Nici tristeţe, nici durere, nici părere de rău, ci un soi de radicală uimire, de stupefacţie sterilă în faţa nelimitatului, a spaţiului rămas fără nici un reper“ (Ibid.). După operaţie, în secţia de „terapie intensivă“: „umilinţa durerii, a deplasării tuturor liniilor, desfigurarea grotescă a trupului altoit cu tuburi de scurgere şi pungi insalubre, compoziţie de clovn amărît şi de jalnică sperietoare, gemînd printre sîngerările şi gemetele vecine, printre fioroasele seringi mînuite expert de infirmiere indiferente“ (Ibid.). Şi interpretarea episodului în termenii destinului trăit şi-al celui literar: „După atîţia ani scrişi, mă vizitează gîndul tulburător că ceea ce numim, acordîndu-i o solemnă majusculă, Destin, a avut grijă, în ce mă priveşte, să pună într-un tîrziu un fel de acord între scris şi trăit, dînd şanse ocaziei să devină, măcar din cînd în cînd, Ocazie semnificativă. Temele care m-au obsedat dintotdeauna, aceea a crizei tensionate dintre stările de spirit şi semnele lor, dintre natural şi scriptural, dar mai ales cea dintre ambigua conştiinţă a limitei, deopotrivă necesară şi oprimantă, a neliniştii în faţa dispersiei, a dezordinii şi a risipei de sine, şi o precar-victorioasă geometrie interioară, şi-au găsit, îmi pare, o anumită soluţie, graţie tocmai dezgraţiei în care a căzut, într-o oră patetic-decisivă, fiinţa ameninţată, grav dezechilibrată“ (Ibid.). Şi încă, despre „faptul tulburător măcar pentru mine al unei conjuncţii, fie şi imperfecte, dar fericite în felul ei, dintre scris şi trăit“: „Pericolul real şi extrem la un moment dat, al debandadei celulare a obligat, îmi pare, la o (re)mobilizare generală a puterilor sufleteşti şi de conştiinţă chemate să refacă o disciplină cel puţin provizorie, gata să întîmpine, cu un soi de scepticism sănătos, orice altă încercare de nesupunere“ (p. 839-840). Cu consecinţe la nivelul scriiturii: „Dar a obligat şi obligă la o anumită modestie a vocii, la cenzurarea retoricii, la simplitatea aşa de rar şi de greu de atins. Nu sînt deloc sigur că am ajuns la ea, dar aspiraţia a fost şi rămîne aceasta“ (p. 840).

Simplitate în tratarea temelor mari – cam asta ar fi noua formulă poetică. Elegiile în ofensivă vor fi „o poartă de acces spre o altă faţă a realităţii, de data asta a subiectului confruntat, neaşteptat de violent, cu drama extincţiei, fiind pus în situaţii-limită, care devin implicit praguri extreme ale experienţei poetice“ (p. 838, înaintea „parantezei confesive“). Cartea „dă seama despre această experienţă crucială pe care poezia face efortul dureros de a o aproxima, într-un moment de cumpănă gravă, de periclitare, de fapt, a tuturor echilibrelor, deja dificil menţinute, ale subiectului“ (Ibid.). Versurile devin mai cursive, mai limpid-mărturisitoare, căci, cum notează, într-un poem, „După cincizeci de ani nu poţi fi/ decît poet postmodern“, adică… mai explicit, în versificaţie mai inteligibil-narativă! Încă marcată de un anume patetism declamativ, „reţeta“ va atinge o remarcabilă, curajoasă claritate a expresiei directe în Casa scărilor şi-n Lista de aşteptare.

Recenzia la cea din urmă – data viitoare.