Poeme de Flavia Adam

Cântec de binecuvântare

Binecuvântat e

cel ce poate cânta şi-n afara trupului său,
cel ce îngână înălţimea şi harul,
fără ca teama să-i şubrezească încheieturile.
Mă priviţi

cum aţi privi franjuri de ceaţă apropiindu-se.
Sunt un obuz pe care minţile voastre
îl aruncă în aer, starea de plenitudine.

Sunt cu voi şi asta e tot ce contează.
Cercul în care ne-nchidem ne dă iluzia siguranţei –
atât suntem de înceţi, atât de largă ne e
tulburarea. Atât de cert plutim în respiraţia
celorlalţi, în tabloul acesta sfărâmicios.
Adevărul e-aici. Numai el stă-ntre noi,
la fel cum bucuria mea stă-ntre cer şi pământ,
asemenea pufului de păpădie pe care vântul

îl poartă dintr-o parte în alta.

Cântec pentru sfârşit

Venise sfârşitul, nu eram pregătită.

Dar cine e pregătit pentru ceva atât de măreţ?

Oala cu ciorbă pe aragaz, cărţile la locul lor,

viaţa la locul ei. Ieşise soarele –

o clipă mi s-au lipit ochii.

Întotdeauna, ce luminează doare intens:

scurt, ascuţit, precum o lovitură în burtă.

Venise sfârşitul, nu eram pregătită.

Cineva lovea fiecare pahar, fiecare

nenorocit de pahar.

Am văzut câini înalţi, cât se poate de negri,

lingându-mi genunchii.

Mi-am văzut încheieturile înflorind

precum ramurile caişilor, în aprilie.

E posibil să fi fost altfel, nici eu nu mai ştiu.

Ca prin vis, frica mea aburea pe ferestre.

Ca prin vis, vocea fiului meu m-a tras înapoi.
Iertare –

n-am vrut nicio clipă să plec!

Dumnezeu trebuie să fie bun cu adevărat.

Altfel, m-ar fi lăsat de izbelişte.

Altfel, ar fi îngăduit să se termine totul,

după ce tocmai dresesem o ciorbă

şi brusc m-am trezit cu rândurile astea în minte,

în timp ce mă căzneam să pun masa.

Zumzet de vânt

Mi-e cald ca şi cum aş vâsli
pe-un cer prea adânc.
Toate lucrurile de care mă tem
sunt cu mine. Umbrele lor
cântă doar uneori
şi doar noaptea.
Eu numai atunci mă bucur de viaţă,
de liniştea care picură.
Eu pâlpâi rar, niciodată în preajma durerii.
În somn, e altfel.
În somn, iubesc mai mult ca acum.
În somn, dragostea e mai puţin complicată:
un deal cu pâlcuri de iarbă-nflorită
şi dincolo, o apă netedă, aurie,
pe malul căreia alergăm, alergăm,
fără să ştim încotro.