DOINA CETEA: TEIUL

Din căruciorul cu rotile, Mitra priveşte cu atenţie uliţa, câmpul, pârâiaşul prins acum între betoanele masive, contra inundaţiilor asigurau autorităţile, dar şi copacii rămaşi stingheri pe mar-
gini, ca nişte vechi străjeri. Nu-i scapă nimic atenţiei… Se mişcă sprinten, mâinile lui ajung aproape de pământ, de lemnul pe care-l ridică cu uşurinţă şi-l aşază pe butuc să-l taie cu securea bucăţi pentru foc, sau de iarba pe care o coseşte cu aceeaşi dexteritate ca în tinereţe, ţinând coasa aşa cum a învăţat de la moşu-său şi culcând brazdă după brazdă mai ceva ca o maşinărie modernă. Acum a ajuns în cărucior. În urmă cu câţiva ani, într-o mină de bauxită din Apuseni, o galerie s-a surpat prinzând acolo o echipă de mineri, bărbaţi tineri şi plini de forţă, printre care şi Mitra. Au stat îngropaţi o noapte şi încă o jumătate din zi, până când echipele de intervenţie au reuşit să ajungă la ei şi să-i scoată la lumina zilei. Mitra nu povestea prin ce a trecut.

Nu pot, obişnuia să zică el laconic, sunt întâmplări pe care nu le pot explica, aşa că mai bine tac. Adevărul este că aproape am presimţit că va fi ceva rău, acolo, în adâncuri… Prea se adunase ură, înverşunare şi blesteme, cuvinte rele, urâte, că mă şi miram că mai suportă pământul aşa ceva. Nu-i bine să spui vorba aia grea, mai zicea Mitra, „înghiţi-v-ar pământul“, mai ales când intri în mină, că s-ar putea să te şi înghită. Aşa a fost şi atunci, acolo, cu ortacii mei. Am aşteptat să treacă timpul ca să pot explica întâmplarea, dar şi asta pe care vreau să ţi-o povestesc acum.

Eram în grădină şi pliveam buruienile dintr-un strat de ceapă. Din când în când, mă uitam spre uliţă să văd cine mai trece, măcar să ne dăm bineţe, dacă alte cuvinte nu vom avea. La un moment dat, la marginea drumului, apăru o femeie. Nu era de la noi din sat. Privea copacii de pe malul pârâului, aluneca uşor în jurul lor şi parcă adulmeca mirosul teiului înflorit. La fiecare adiere de vânt, mirosul se răspândea peste tot câmpul şi în toate casele din apropiere. Trăgeam cu putere aerul acela parfumat în piept, apoi îl dădeam afară, pufăind ca o locomotivă sub presiune, împreună cu aerul greu, rămas în toate cotloanele plămânilor, de pe vremea când lucram în mină. Mă simţeam atunci uşor, aproape că puteam să mă ridic din scaunul cu rotile. Îmi amintesc că femeia privea cu atenţie în lungul uliţei şi când s-a asigurat că nu o vede nimeni, s-a repezit la tei, l-a îmbrăţişat, i-a sărutat scoarţa, l-a mângâiat, a rupt câteva flori şi frunze şi a început să le mănânce. Când am văzut asta, am strigat cât am putut de tare:

– Femeie, lasă copacul în pace! Ce ai cu el? Culege câte flori vrei, dar nu-i rupe frunzele şi crengile!

Ea se opri, mă căută cu privirea şi am simţit că mă fulgeră ceva ca şi cum ar fi trecut curent electric prin roţile căruciorului. Am privit-o mai bine. Unde am mai văzut eu figura asta? Şi, brusc, am recunoscut-o pe fata care mi-a şters obrajii de pământ şi sudoare, atunci când eram îngropat în adâncul minei.

Mitra se opri din povestit. Tăcu mult timp. Credeam că nici nu mai revine. I-am respectat tăcerea, ştiind că îl bânuie amintirile cumplite ale accidentului din tinereţe, despre care nu îi plăcea să vorbească. Şi, dintr-odată, reîncepu.

Atunci, în mină, pe mine m-au legat cu o funie de mijloc şi m-au smuls din pământul în care eram îngropat. Nu mai simţeam nimic. Puteau să mă taie în două că nu-mi păsa. Doream doar să mai văd soarele şi, mai ales, să simt mirosul teiului. Şi în acele clipe a apărut lângă mine femeia care m-a îmbărbătat şi alinat. Aiuram, desigur! Erau vedeniile dinaintea morţii. Dintre toţi ortacii mei, am supravieţuit doar eu. Toţi s-au dus la Domnul. Eu, se vede, am avut zile şi am reînvăţat să trăiesc… Şi aşa se poate lucra, şi mânca, şi chefui.

Îşi lăsă capul în piept şi oftă adânc. Apoi continuă.

Şi am mai văzut-o de câteva ori. Mă aflam, de acum, la spital, operat. Mă gândeam la viaţa care mă aşteaptă… O viaţă întreagă în cârje… Atunci a venit din nou la mine, s-a aşezat pe marginea patului, mi-a luat mâna în palma ei caldă şi mi-a zis:

– Nu-i momentul, nu-i momentul…

Mitra îşi balansă scurt căruciorul, se depărtă puţin, am crezut din nou că mă părăseşte, că pleacă, amintirile l-au obosit, mi-am zis, dar reveni şi îşi reluă povestea.

Am strigat în direcţia teiului, însă femeia părea că nici nu mă aude. Se întoarse din nou către copac, îl îmbrăţişă şi îi zise cu o voce caldă:

– Tu, iubitule, să înfloreşti când voi mai veni eu pe la tine. M-ai înţeles?

Mă privi şi pe mine şi am auzit-o şoptindu-mi:

– Omule, omule, de ce nu-ţi vezi tu de ale tale?

– A intrat în pârâu şi a dispărut… Au trecut de atunci trei ani, iar teiul meu n-a mai înflorit… Am aşteptat-o pe femeia aceea în fiecare primăvară să-l dezlege de neînflorire. De multe ori, seara, ca şi acum, zăresc acolo, pe bancă, în depărtare, un bărbat şi o femeie care stau de vorbă. O fi ea? îmi zic, dar când ajung cu căruciorul aproape de bancă, văd doar umbrele copacului. Vreau să vină, înţelegi? şopti Mitra. Să vină femeia, să îmbrăţişeze teiul, să-l sărute şi să-l facă să înflorească. Înţelegi?

– Da, i-am răspuns şi m-am apropiat de el punându-i mâna pe creştetul capului cărunt, mângâindu-i faţa ridată, simţindu-i pomeţii ascuţiţi ai obrazului, osul lipit de pielea arsă de soare sub barba ţepoasă. Ochii lui verzi, ca frunzele teiului, erau scăldaţi în lacrimi. Mă privi o clipă, apoi îşi lăsă bărbia în piept şi şopti:

– Mai nou, nu fac altceva decât să o aştept pe femeia aia. Trebuie să vină! Altfel, teiul moare…

Şi în umbrele înserării, l-am văzut cum tresare, cum se ridică din scaunul cu rotile, cum priveşte spre tei şi-mi şopteşte:

– A venit! Uite, a venit! Teiul înfloreşte!

S-a lăsat uşor în scaun şi a închis ochii. Zâmbetul lui de om şugubăţ îi încremeni pe faţă. Teiul înflorise, răspândind mirosul puternic peste toată valea.

Stop cardiac, constată medicul din salvarea care sosise la apelul meu. Stop cardiac, repetam, privindu-l cum continuă să zâmbească. Îi zâmbea femeii pe care numai el o vedea, cea care îl ştersese de sudoare în adâncul minei şi îl îmbărbătase pe patul de spital, cea care îl luase acum de mână şi îl dusese cu ea. Am rupt o crenguţă din tei şi i-am pus-o pe piept…