MAYLIS DE KERANGAL: O LUME LA ÎNDEMÂNĂ

Maylis de Kerangal s-a născut în 1967, la Toulon. Prozatoare. După studii de istorie, filosofie şi etnologie la Paris, începe să lucreze pentru Gallimard Jeunesse, creând mai târziu editura Baron Perché, înainte de-a se consacra scrisului. A publicat mai multe romane (majoritatea apărute în subdivizia Verticales), dintre care amintim: Je marche sous un ciel de traîne (Merg sub un cer schimbător – 2000), Corniche Kennedy (Cornişa Kennedy – 2008), Naissance d’un pont (Naşterea unui pod – 2010, premiul Médicis), Tangente vers l’est (Tangentă spre est – 2012), Réparer les vivants (Să-i reparăm pe cei vii – 2014, apărut în 2019 şi în traducere, la editura Litera), respectiv Un monde à portée de main (2018). Practică o scriitură caracterizată prin fraze ample, învăluitoare, într-un flux eliptic ce adună laolaltă un lexic şi discursuri variate, totul într-un tempo muzical şi ritm poetic de excepţie.

Întoarsă pe rue de Parme, Paula urcase scara imobilului în vreme ce afară se făcea ziuă, prima zi de primăvară, se gândi ea, vizualizând într-un flash toate lemnurile pe care învăţaseră să le picteze, iar pe palier, înainte să deschidă uşa măcar, detectase prezenţa băiatului. E acolo, s-a-ntors. Mici lacrimi dure îi năvăliseră dintr-odată din ochi, ţâşnite pe orizontală, lacrimi despre care nu ar fi putut spune dacă erau de furie, de oboseală, de uşurare, de neputinţă, dar lacrimi ce nu încetau să curgă – o adevărată fântână. În bucătărie, în picioare în faţa chiuvetei, Jonas spăla vasele, cu omoplaţii şi înşiruirea de vertebre – o cheotoare – ieşindu-i în afară pe sub tricou, iar când a intrat, el a făcut stânga-mprejur, cu braţele bălăbănindu-se, cu mănuşile Mapa roz pal picurând pe podea. A fixat-o câteva secunde, cu buzele strânse, ca şi cum ar fi aşteptat să iasă scântei. Ce faci? Şi-a însoţit întrebarea cu o mişcare a capului, iar Paula a rămas nemişcată – o tornadă ţinută la respect –, apoi, venindu-şi în fire, s-a uitat la ceas şi a întrebat la ce oră vine fata de la agenţie pentru predarea locuinţei. El s-a întors din nou spre chiuvetă: la cinci după-masă, trebuie să ne mişcăm fundul.

Acum, trebuie să deretice prin şandrama, să ruleze panourile, să aşeze picturile în mapele de desen, să cureţe pensulele, să astupe la loc tuburile, să arhiveze documentele, să demonteze mobilele, să îndoiască, să trieze, să îşi facă sacii, să ducă jos gunoiul. Odată apartamentul gol, să mai decapeze petele de vopsea de pe gresie şi pardoseală, să spele cada, să frece chiuvetele, să şteargă jegul de pe pereţi şi să dea cu aspiratorul – e de lucru dacă vor să recupereze garanţia. Fac curat toată ziua fără să schimbe cea mai mică privire, cel mai mic cuvânt, în afară de câteva întrebări morocănoase – şi cu asta ce fac? întreabă Paula fluturând în aer o şosetă de-a lui Jonas; fă ce vrei, nu-mi pasă – şi când totul a fost strălucitor, parchetul lucios, dalele transparente, şi nu a mai rămas nicio urmă a trecerii lor prin locul acela, odată ce fata de la agenţie a fost plecată după ce le întinsese cecul cu o solemnitate vulgară, au făcut un lucru ciudat: s-au alungit unul lângă altul pe parchet şi au rămas acolo în tăcere până la lăsarea nopţii, cu faţa la tavan – şi poate că fiecare a încercat să discearnă în sinea lui ceea ce se petrecuse acolo, ceea ce avusese loc între ei în cele şase luni ale uceniciei lor, ceea ce fuseseră unul pentru altul din duminica de când cu marmura cerfontaine, şi s-a impregnat în acel apartament pentru a deveni la fel de elementar ca peisajele din copilărie, cele pe care le descoperi de fiecare dată ca şi cum ar fi prima oară şi care impun din nou numaidecât tot ceea ce ai uitat; poate s-au gândit şi la cei care se vor caza acolo după ei, elevi ai Institutului care le vor semăna şi ale căror începuturi le invidiau, având cutiile toracice umflate de promisiuni şi gurile rămase căscate; ori poate s-au odihnit, pur şi simplu, căci acumulaseră multe nopţi fără somn, erau obosiţi.

Cu toate astea, târziu în noapte, s-au văzut aşezându-se turceşte pe podea în faţa ecranului calculatorului încă aprins, şi conectându-se la site-uri ce propuneau curse charter spre insule paradisiace – Seychelles! Seychelles! fredona Paula mişcând din umeri –, au navigat îndelung, cu feţele modelate în lumina artificială, au comparat orarele şi preţurile ca şi cum ar fi urmat să plece a doua zi în zori, şi apoi Jonas a dat clic la întâmplare pe un cap de maimuţă, pornind un filmuleţ pe care l-au privit strânşi unul într-altul, stupefiaţi de forţa a ceea ce resimţeau împreună, fiindcă era filmul unei eliberări însă şi cel al unui rămas-bun – ceea ce complica totul: în clipa când era reintrodusă into the wild după ce fusese salvată şi îngrijită în centrul Tchimpounga, din Congo-Brazzaville, Wounda, cimpanzeu femelă, se întorcea subit către Jane Goodall, primatolog de clasă mondială cu fizic de poetă engleză, adâncea o mână enormă pe umărul ei firav, îşi punea capul pe gâtul ei, şi o îmbrăţişa, în timp ce Jane o lua la rândul său în braţe. Muzica era o porcărie şi Jonas a oprit sonorul. Silenţioasă acum, scena suspenda timpul, găurea pădurea tropicală pentru a crea un luminiş unde femeia şi maimuţa erau singure pe lume, reculese. Paula şi Jonas au izbucnit în lacrimi. Ceva i-a mişcat pe amândoi aici, alianţa regăsită dintre oameni şi animale, ideea că a trăi liber cere să te separi, recunoştinţa pentru ceea ce a fost trăit, oferit, sfâşierea dragostei, nu ştiu exact ce anume, dar în noaptea aceea, ultima lor noapte pe rue de Parme, Paula şi Jonas au văzut acel filmuleţ de zeci de ori şi au plâns, în timp ce pe ecran femeia şi cimpanzeul închideau ochii, strângându-se în braţe, iar emoţia înflăcăra acea lizieră de junglă.

Mâine, vor închide uşa apartamentului în spatele lor, se vor strânge şi ei în braţe pe trotuar şi fiecare va avea viaţa lui. Fără melancolie! Se vor îndemna râzând la un pic de ţinută, invocând faptul că în fond nu erau nemulţumiţi că termină cu asta – e ok, am destul din tine, o să-mi facă viaţa mai uşoară –, şi vor avea grijă să restrângă temporalitatea lipicioasă a despărţirilor. Numai că, deşi erau încrezători, deşi nu se îndoiau că deveniseră deosebiţi unul pentru altul, unici în lume, iubiţi, luau act că se sfârşeşte ceva acum: vremea Institutului de pictură şi al apartamentului de pe rue de Parme, vremea tinereţii şi formării lor, vremea asta se terminase. Paula închidea ochii şi îşi repeta obsedant frazele astea în minte, le dorea violenţa, ca şi cum suferinţa i-ar fi permis să prelungească secvenţa, să mai ciupească nişte minute. Trebuiau acum să iasă din atelier aşa cum ieşi din copilărie, să regăsească exteriorul, să se întoarcă într-o lume pe care o abandonaseră fără să îşi dea seama. Totul era modificat pentru totdeauna. Astfel că atunci când se uitau la Wounda întorcându-se o ultimă oară către Jane înainte să pătrundă în junglă, la asta se gândeau, fiecare fiind maimuţa celuilalt, pe rând ori în acelaşi timp, maimuţe pe un prag.

(în curs de apariţie la editura Litera)

Traducere şi prezentare de Laurenţiu Malomfălean

(Autorul a primit sprijinul ALCA şi al Regiunii Noua-Aquitania, în cadrul rezidenţelor de traducere literară 2019)