MIRCEA MOŢ: UN VEAC DE LITERATURĂ

Recentul volum al lui Dan Gulea (Cartea românească 100. Un simbol al culturii româneşti, Bucureşti: Cartea Românească, 2019) este o monografie critică dedicată unei edituri ce a devenit autentic reper al literaturii şi al culturii române.

Într-un Cuvânt-înainte, autorul se referă la structura cărţii, pe bună dreptate „un periplu prin istoria editurii româneşti“. Volumul este alcătuit din două mari părţi, ce au în atenţie perioada interbelică („am urmărit modul în care s-a creat o instituţie, intenţiile şi programele sale editoriale, surprinse de-a lungul unor cataloage şi publicaţii specifice“) şi perioada postbelică, cu „cerinţele ei specifice“. Aici Dan Gulea urmăreşte cu precădere „raportul şi negocierile redactorilor cu cenzura“ ori „tendinţele centrifuge ale Editurii din epoca Marin Preda“. În felul acesta se conturează convingător „o istorie a arhitecturii instituţionale, fiecare etapă din istoria Editurii caracterizându-se prin elemente specifice“. Aspect deloc neglijabil, pentru realizarea acestei serioase monografii Dan Gulea apelează prudent la mărturisiri „de istorie orală“, dar, conştient că subiectivismul acestora nu poate fi, totuşi, „atenuat“, foloseşte surse de informare absolut incontestabile, trădând, o dată în plus, seriozitatea istoricului literar.

O istorie a Editurii presupune atenţia acordată începuturilor, fondatorilor: „Cartea Românească este o iniţiativă liberală, formată la sfârşitul războiului pe baza unor vechi legături între oameni din lumea editorială şi politicieni; meritul lui Vintilă Brătianu, care atrage în această întreprindere Banca Românească a fost evidenţiat de oamenii timpului“. Nucleul editurii se formează „prin asocierea unor vechi întreprinderi editoriale“, Dan Gulea oferind date semnificative despre familii legate de istoria Editurii Cartea Românească. După capitole bine documentate despre familia Rasidescu sau Ioaniţiu, autorul urmăreşte istoria Editurii din unghiul „directoratelor“ acesteia, toate având ca element comun un interes economic, firesc, dar şi unul cultural, politic, în perioada comunistă.

Lui Dan Gulea nu-i scapă „contextul“ editorial, oferind pagini atractive despre librării, librari, concursuri de manuscrise ori târguri de carte naţionale şi internaţionale, dar şi despre colecţiile de carte ale editurii, în special colecţiile de popularizare. Librăria şi librarul implică inevitabil scriitorul. Dan Gulea „încălzeşte“ pagina de istorie inserând un episod „mai degrabă stânjenitor din biografia“ lui Mircea Sântimbreanu, relatat într-un interviu acordat lui Florin Mugur. Nu pot fi uitate vitrinele şi aranjarea acestora. Autorul transcrie cu o vădită plăcere o serie de „principii“ ale organizării vitrinelor: „în prejma distribuirii premiilor şcolare se va face aranjamentul vitrinelor cu cărţi speciale pentru premii, la începutul vacanţei mari, se vor expune cărţi de literatură uşoară, de aventuri şi impresii de călătorie, umoristice etc.“. Aspect deloc neglijabil, Cartea Românească este prezentă şi în alt context, unul social şi politic, care face obiectul capitolului 13 decembrie 1918. Atent la organizarea capitolului şi respectându-şi condiţia de istoric literar, Dan Gulea reproduce un fragment din relatarea liderului socialist Ilie Moscovici, din care permit să citez, în special partea referitoare la atitudinea autorităţilor faţă de cerinţele tipografilor: „Mulţi care se plimbau pe Calea Victoriei au văzut, încă de dimineaţa, cum se aşezau mitraliere şi soldaţi prin ganguri şi prin case şi unii bănuiau chiar – cel puţin aşa au spus după măcel – că se pregăteşte o crimă“. Dan Gulea nu comentează, dar, pe baza documentării sale serioase, adaugă, după ce menţionează moartea liderului demonstraţiei, că „în gropi comune, anonime, din cimitirul Reînvierea, au fost aduse mai multe zeci de victime“.

Declinul Editurii începe în anul 1944, nu doar prin decesul lui I. Simionescu, ci, mai ales, din cauza bombardamentelor Aliaţilor care distrug sediul principal al instituţiei. Acestor evenimente li se adaugă compromisul în faţa puterii politice (ce se manifestase în perioadă şi care se va accentua în anii ce urmează). Ultima „apariţie semnificativă a Editurii în spaţiul public“ a reprezentat-o debutul lui Marin Preda cu Întâlnirea din pământuri, debut reţinut de Dan Gulea cu atât mai mult cu cât devine semnificativ nu doar pentru prozator, ci şi pentru perspectiva din care era percepută literatura însăşi. Un Ov.S. Crohmălniceanu este menţionat în mod deosebit „pentru a ilustra modul în care literatura trebuia să corespundă noilor exigenţe“, criticul denunţând la Marin Preda „influenţe străine dintre cele mai periculoase„ şi, nu mai puţin nocive, „exemple tipice de ceea ce s-ar putea numi literatură «kafkian㻓.

La 8 noiembrie 1948, Editura „este lichidată“, în situaţia în care atmosfera generală a vieţii literare şi culturale conduce spre o totală subordonare a scriitorului faţă de partid. Dan Gulea este cât se poate de necruţător: „O adevărată eră a ticăloşilor se consacra“. Reînfiinţarea Editurii, în alt context politic, contează ca un nou început, marcat de directoratul lui Marin Preda, căruia Dan Gulea îi rezervă cele mai multe pagini ale documentatului său periplu istoric.

Îmi place să cred că întregul capitol poate trece drept „romanul“ editurii, nu doar prin simplul fapt că se se citeşte cu o nereţinută plăcere, ci şi prin organizarea materialului. Dan Gulea reţine şi notează replici semnificative, înscriind personalităţile din jurul lui Marin Preda în logica unui uşor fir narativ, ce nu exclude intrigile, politicul şi reflexele de roman poliţist în care marele prozator, „Editorul“ sau „Scriitorul!“, este în atenţia Securităţii.

În egală măsură, istoricul literar Dan Gulea rămâne aici criticul care decupează secvenţe din realitatea pe care o scrutează ca pe un text: statuia lui Caragiale este descoperită în locul unde fusese (nu întâmplător!) abandonată şi adusă de Marin Preda în curtea editurii, ca un „simbol pentru noua editură“ (subliniază autorul) şi ca o sugestie că agresivităţii politicului i se va opune fineţea spiritului.

Atunci când prezintă colaboratorii aleşi de Marin Preda, istoricul literar nu trădează vocaţia sa de critic. Iată cum îl prezintă Dan Gulea pe Sorin Mărculescu: „În eseurile sale, Mărculescu descrie un model existenţial, reprezentat de autorii clasici spanioli; între ei, Baltasar Gracian, pentru care «marginalismul e un mod de a fi al universalului». Modelul existenţial al scriitorului din secolul de aur este un prilej pentru eseist să reflecteze la sensul existenţei şi la vremurile sub care se află“. Criticul Dan Gulea reţine specificul unui alt redactor al editurii, Mircea Ciobanu: „Ciobanu este un spirit fantast, preocupat de metaforă şi de parabolă în poemele şi prozele sale. Critica îl plasează în seria «variantelor de hermetism» în descendenţa lui Ion Barbu, vorbind de o «concentrare intelectuală a viziunii». Parabolele din Vântul Ahab (1984) se înscriu într-o tendinţă evidentă a epocii, care este examinată prin distopie, o natură monstruoasă, cu conclave ale şerpilor, cu invazii ale viţei-de-vie, mărturiseşte despre lumea în care se scrie şi se publică (…) Critica a notat simbolistica, ezoterismul prozei, sub aspectul unei haine realiste, aşa cum se întâmplă în opera publicată preponderent la Cartea Românească: Cartea fiilor (1970, volum în redacţia autorului), Martorii şi ciclul de Istorii“.

Cu atenţia şi seriozitatea, cu siguranţa şi profunzimea ce-i definesc demersul, Dan Gulea urmăreşte celelalte directorate, fiecare cu un anumit profil bine evidenţiat de autor, încheind cu directoratul lui Călin Vlasie, poetul notabil şi editorul cu experienţă, pentru a finaliza convingător această necesară şi serioasă monografie a Editurii.