VLADIMIR TISMĂNEANU: AMINTIREA LUI PAVEL CÂMPEANU (1920–2003)

Născut pe 29 februarie 1920 (an bisect), Pavel Câmpeanu a fost un sociolog marxist român care a lăsat în urmă o substanţială şi incitantă operă analitică şi interpretativă. Să amintim fie doar şi remarcabila sa carte, Ceauşescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), o îmbinare fericită a metodei biografice cu analiza socială.

Câmpeanu a fost ilegalist, a împărţit la un moment dat celula de la Jilava cu Nicolae Ceauşescu (născut în ianuarie 1918). A făcut puşcărie în timpul războiului la Penitenciarul Special Caransebeş, despre care a scris în anii ’60 un volum de versuri. Avea o minte brici şi o sete intelectuală insaţiabilă. A părăsit munca de activist, a mers ca doctorand la „Ştefan Gheorghiu“, unde şi-a susţinut teza – cred că în 1963 – cu o lucrare despre „Condiţionarea socială a artei în socialism“.

L-am cunoscut pe Pavel Câmpeanu încă din adolescenţă, părinţii mei şi el frecventau prieteni comuni. Ştiam că lucrase la Secţia Externă a CC al PMR în anii ’50, fiind subordonat Ghizelei Vass. A ţinut legătura din partea PMR cu conducerea Partidului Comunist din Grecia, aflată în exil la Bucureşti, şi cu emigraţia cominformistă (anti-Tito) din Iugoslavia.

Mai ales după 1965, Puiu (cum îi spuneau apropiaţii) s-a despărţit tot mai tranşant de leninism. A căutat să explice stalinismul folosind grile interpretative neo-marxiste. A lucrat ca şef al Oficiului de Sondaje al Televiziunii, apoi s-a pensionat. Nu a cântat, sub nicio formă, osanale comunismului dinastic. A scris, din ce ţin minte, o carte despre Kafka. N-a apărut, se publicase de-acum monografia lui Radu Enescu, nu era loc pe piaţa de carte din România comunistă pentru două volume dedicate autorului Coloniei penitenciare şi al Procesului.

Câmpeanu scria pentru sertar. Parte din manuscrisele sale au ajuns în Statele Unite, unde a publicat o densă trilogie. Semnate la început sub pseudonim (Pablo Garcia Casals), era limpede pentru cei avizaţi cine era autorul. Nu am acum timpul să intru în numeroase şi revelatoare detalii. Să spun că ne-am aflat în câteva ocazii pe poziţii diferite privind hermeneutica şi metodologia investigării comunismului românesc.

În ultimii săi ani de viaţă am trecut amândoi peste ceea ce ne despărţise. Mi-am dat seama tot mai mult că, putând alege între demnităţile oferite de guvernarea FSN (precum un Radu Florian ori un Dan Marţian), Pavel Câmpeanu a decis să devină, alături de prietenii săi mai tineri, Călin Anastasiu şi Alin Teodorescu, membru fondator al GDS.

A fost un spirit anti-totalitar, un intelectual nonconformist, iar moştenirea sa teoretică merită pe deplin să fie cunoscută şi cultivată. L-am vizitat în vara anului 2002 în apartamentul său din cartierul Floreasca. Era fragil, se mişca greu, dar mental era perfect alert, cu un acut simţ al umorului. Mersesem la el împreună cu prietena noastră comună, profesoara Gail Kligman de la UCLA. S-a pornit o furtună infernală. Cer negru, fulgere înfiorătoare. Pavel era perfect calm, chiar surâdea. Ştia că, oricât de ameninţătoare ar fi o furtună de vară, după o ploaie torenţială se arată din nou soarele. Şi s-a arătat…