IOAN-AUREL POP: MINUNATUL EDIFICIU AL LIMBII ROMÂNE

Nu ştiu, deocamdată, cum se va numi această carte, pentru că nu mi-a venit încă în minte şi în suflet cuvântul cel mai potrivit. Numele ei ar putea să fie„Limba română, patria noastră“, „În româneşti cuvinte: ceva despre starea limbii noastre actuale“, „Veghea asupra limbii române“, „La început a fost cuvântul: apărarea limbii române“ sau „Limba română de ieri şi de astăzi“ ori altul. Mă feresc de titluri pline de deşertăciune, adică vanitoase, mai ales în privinţa acestui minunat edificiu al dialogului care este limba română.

*

Motto-ul cărţii este, însă, spre deosebire de titlu, sigur: „Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract“ (Emil Cioran).

*

Motto-ul acestei cărţi nu demonstrează altceva decât o dragoste neţărmurită a marelui gânditor faţă de limba română. Emil Cioran a refuzat vreme de circa cinci decenii să vorbească româneşte, dar în ultimele zile ale vieţii a fost copleşit de o intempestivă întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viaţă, Cioran a început să vorbească, dintr-odată, în limba română. Specialiştii spun că revenirea la limba maternă ţine de fenomenul uitării, definitoriu pentru demenţa senilă de tip Alzheimer, care-l cuprinsese pe marele filosof. Faptul că boala, încetul cu încetul, îţi confiscă amintirile în ordinea lor inversă, este, pe cât se pare, dovedit, dar revenirea la limba maternă, în cazul de faţă, devine mai mult decât o manifestare patologică. Este o revenire formală acasă a fiului rătăcitor, o revenire la esenţele din care acesta şi-a tras seva şi care i-au imprimat pentru eternitate în subconştient ideea că patria sa originară era limba română. Altminteri, limba lui Villon şi a lui Voltaire i-a oferit lui Emil Cioran posibilitatea unică de a ieşi în lume, de a-şi vărsa înţelepciunea în univers.

Valoarea adevărului acestui citat este una pur sentimentală. Toate limbile materne sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri nepreţuite. Limba română nu este o limbă excepţională între limbile pământului, dar pentru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a noastră!

*

Limbile sunt – în mod simplu spus – instrumente, mijloace sau căi de comunicare. Probabil că sunt încă cele mai importante mijloace de comunicare între oameni. Nu există limbi inferioare şi superioare decât în minţile bolnave ale unor oameni care se cred deasupra condiţiei umane. Din acest punct de vedere, limbile sunt egale între ele şi se cuvine să fie respectate ca atare. Este foarte clar că indivizii care cunosc mai multe limbi sunt avantajaţi, fiindcă pot comunica mai bine cu lumea, iar dialogul este esenţial pentru viaţă, pentru pacea şi binele omenirii. Totuşi, în cazul fiecărui om, limba maternă este unică, fiindcă ea este aceea pe care copilul o învaţă de la mama lui. Nu există aproape nimeni pe lumea asta care să poată exprima într-o limbă străină toate nuanţele pe care le poate spune în limba învăţată de la mama. De aceea, se face şi distincţia între limbile vorbite de cineva şi limba sa maternă, de aceea se socotesc aparte vorbitorii, de exemplu, de engleză de aceia care au engleza drept limbă maternă. Limbile sunt mărci sau sigilii ale popoarelor care le vorbesc şi, pe unele dintre ele, le şi scriu. Ele există şi se manifestă în mod organic, în afara factorului politic, în afara deciziilor administrative, în afara manevrelor unor decidenţi din societate. Şi totuşi, fiind indisolubil legate de oameni şi de destinul comunităţilor umane, limbile pot fi afectate şi ele, pot fi influenţate, pervertite, „interzise“ sau încurajate de lideri, de regimuri politice, de guverne. Am rămas surprins de felul cum o limbă poate deveni instrument al politicului, când un student de-al meu basarabean mi-a spus, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, în ce mod se învăţa româneşte la răsărit de Prut, pe vremea Uniunii Sovietice. Fireşte, limba română nu a putut să fie interzisă după 1944 în „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească“, dar a fost rebotezată „limbă moldovenească“, declarată diferită de limba română şi învăţată în şcoli generale şi superioare într-un mod foarte curios. Discuţia cu studentul meu a pornit de la o situaţie destul de delicată: tinerii basarabeni, proaspăt veniţi la Universitatea din Cluj după căderea comunismului, se izolau şi erau oarecum izolaţi de colegii lor. Studenţii români din România motivau această ocolire a colegilor prin faptul că aceştia comunicau doar între ei şi că vorbeau mai mult ruseşte, şi nu româneşte. Studenţii români basarabeni spuneau că „românii“ îi evită şi îi numesc nu români, cum ar fi fost firesc, ci „ruşi“. E drept că basarabenii mergeau pe atunci în câteva pieţe din Cluj şi vindeau anumite produse aduse de ei de peste Prut, ca să poată trăi şi ca să poată trimite şi acasă, părinţilor şi rudelor, nişte bani. Aceste locuri de vânzare-cumpărare se chemau, în limbajul localnicilor, „la ruşi“, fiindcă marfa şi vânzătorii veneau dinspre est. I-am spus studentului basarabean că aşa a fost de când e lumea şi că, în Evul Mediu şi Epoca Modernă, românii ardeleni care veneau la sud şi est de Carpaţi erau numiţi „unguri“ sau „ungureni“. Ei veneau din „ţară ungurească“ sau, mai exact, din ţară politiceşte ungurească. După această explicaţie, l-am întrebat, însă, şi eu pe studentul român basarabean de ce vorbeau ei între ei ruseşte, din moment ce erau români şi pretindeau să fie numiţi români. A avut două motivaţii, dar una dintre ele m-a uluit: ei au fost lăsaţi sub sovietici să înveţe şi limba română, dar în varianta graiului ei moldovenesc şi cu anumite restricţii. Una dintre aceste restricţii, care li s-a inoculat încă din clasele mici la şcoală, era aceea că marile idei ştiinţifice, filosofice, literare, artistice, aspectele subtile din realitate, nuanţele erudite nu pot fi exprimate în „moldoveneşte“, pentru că „moldoveneasca“ ar fi o limbă primitivă, modestă, săracă. Marile idei le putea cuprinde numai limba rusă, limba unei mari culturi şi civilizaţii, limba supremă de comunicare din Uniunea Sovietică şi viitoarea limbă universală din „statul planetar al muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor“, aflat pe cale de a se face. În româneşte (adică „moldoveneşte“) – ziceau propagandiştii comunişti ruşi şi rusofoni – se puteau exprima doar nevoile fizice elementare ale omului, opiniile despre vreme şi se puteau purta doar dialoguri simple, legate de contingent şi de cotidian. Eternitatea, fineţea şi umanitatea aparţineau marii limbi ruse. De altminteri, pe cât au putut, politicienii de la Moscova şi Chişinău au împiedicat modernizarea limbii române de la răsărit de Prut, i-au obturat contactele cu româna din România, cu româna literară, cultivând doar aspectul ei stagnant, rudimentar şi rural. Aşa că aceşti tineri veniţi în România anilor 1990 erau destul de stângaci în exprimarea literară, nu înţelegeau multe dintre neologismele folosite de românii din dreapta Prutului, erau stânjeniţi oarecum, dar încă marcaţi de ideea „Maicii Rusii“, care dăduse universului numai genii, plus o limbă superioară. Când erau la facultate, ei nu vorbeau nici despre vreme şi nici despre nevoi curente, aşa că ocoleau „moldoveneasca“, adică limba română. Natural, aceasta nu a durat şi, după câteva luni petrecute în România, renunţau la inhibiţii şi vorbeau româneşte literar şi fluent. Mai greu era cu scrisul, fiindcă nu aveau obişnuinţa alfabetului latin, ci a celui chirilic. Nici nu puteau să scrie literele latine în formă cursivă, ci le puneau separat unele de altele. Dar s-a reglat, treptat, şi acest handicap. Am mai văzut de-a lungul timpului guverne şi alte instanţe care au vrut să inventeze limbi, dar au eşuat lamentabil. Limba Esperanto nu face parte, cred, din aceste limbi contrafăcute de decidenţii politici locali, ci, eventual, de unii dintre aceia care visau o singură naţiune universală ideală. Această limbă s-a născut, în primul rând, din raţiuni intelectuale, savante, promovate şi de erudiţii iremediabil naivi. De aceea, a rămas o limbă moartă înainte de a fi vie, o curiozitate de sertar, ca toate produsele artificiale inutile. Ca exerciţiu savant însă, limba Esperanto merită atenţia noastră, mai ales că a fost calchiată după limba latină şi după limbile romanice, pe o gramatică mai simplă decât cea a limbii engleze.

Altminteri, cu limbile nu ne putem juca, fiindcă ele se răzbună ulterior. O limbă care nu a servit drept mijloc de comunicare a unui popor suficient de numeros şi de viguros nu rezistă probei timpului. În aceeaşi situaţie de provizorat sunt şi limbile care nu au literaturi. Acestea din urmă sunt şi rămân creaţii efemere ale unor grupuri efemere. Limba română este o limbă care, de mai bine de un mileniu, serveşte comunicarea pentru poporul român şi nu numai pentru el. Este o limbă care, de pe la 1500 încoace are o literatură proprie, fascinantă, luxuriantă chiar, plină de farmec şi de putere de atracţie. Această literatură română întreţine limba, o îmbogăţeşte mereu, îi conferă vitalitate, putere, perenitate şi resurse pentru viitor. Dacă privim româna drept acea variantă a latinei care s-a dezvoltat în Dacia Traiană, în toate Daciile dunărene, în Moesii şi în Pannonia, atunci ea există, în perpetuă schimbare abia perceptibilă într-o viaţă de om, iar schimbarea se petrece de două mii de ani încoace. Această limbă a produs creaţii literare tot timpul, doar că ele au fost, până spre anii 1500, numai creaţii literare populare (orale, anonime şi colective), în proză (basme, legende, balade etc.) şi în versuri (doine, hore, strigături, blesteme, descântece etc.), iar aceste versuri respectă ritmul, măsura şi rima versului vechi al latinei vulgare.

Nu este bine să ne „aruncăm“ în „studiul“ limbii fără o pregătire lingvistică de bază şi, mai ales, nu se poate să emitem judecăţi de valoare normativă despre limba română dacă nu suntem specialişti. Evident, ca toţi oamenii, şi specialiştii pot să greşească, numai că ei intră în polemici profesionale cu alţi specialişti şi vorbesc, în focul argumentaţiei, acelaşi limbaj. Un amator nu are voie să emită sentinţe despre limba română, să spună nonşalant că ar fi tracică, dacică sau cumană, că ar coborî până în preistorie sau că ar fi existat înainte de a fi pe lume poporul român. Toate aceste elucubraţii – unele născute nu numai din ignoranţă sau rea voinţă, ci şi din bune intenţii – fac un mare rău cadrului general de manifestare a limbii, plasează în derizoriu secole de cercetări şi îi dezorientează pe membrii publicului larg, care nu au instrumentarul necesar pentru a discerne între o teorie şi o ipoteză, între adevăr demonstrat şi fals adevăr, între certitudine şi probabilitate. Prin urmare, teoriile despre limba noastră trebuie să fie preluate de la profesionişti, de la aceia care s-au pregătit sistematic în meseria de lingvist.

Eu spun din capul locului că nu sunt lingvist cu diplomă. Am studiat limba latină, în mod sistematic, vreme de vreo opt ani, în liceu şi la facultate, am studiat timp de opt ani, în gimnaziu şi liceu, limba franceză şi patru ani, în liceu, limba engleză, am învăţat singur italiana, parţial maghiara şi germana, dar rămân un amator. De aceea, această carte este una de eseuri şi nu de studii erudite. În aceste eseuri, însă, am preluat argumentele specialiştilor, dincolo de argumentele bunului simţ, pe care le-am semnalat de fiecare dată. Dar rândurile mele se adresează publicului larg şi nu specialiştilor, faţă de care îmi cer scuze pentru îndrăzneala mea de intrus.

Este foarte bine să ne vorbim limba şi s-o preţuim, dar, ca să facem acest lucru, trebuie s-o şi cunoaştem şi nu oricum, ci corect. Limba, ca şi poporul care o foloseşte, are nevoie să fie apărată, protejată, ferită de intruziuni nefireşti, ocrotită părinteşte. Limba maternă o primim cu toţii, din fericire, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu este suficient pentru prosperitatea şi perenitatea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă. Dacă mama sau tata au fost profesori de limba română nu devenim, din păcate, şi noi experţi în limba română. După ce învăţăm să vorbim, avem nevoie de educaţie întru limbă, de studiul sistematic al limbii şi apoi al literaturii. Dacă nu învăţăm la şcoală limba şi literatura română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este drept că generaţii întregi de români analfabeţi au păstrat limba ca pe o comoară de preţ şi au transmis-o copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, dar astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Educaţia întru limbă şi literatură română, însoţită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate din ignoranţă şi ne proiectează în comunicare şi dialog. Educaţia ne obligă la obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbeşte, sărăceşte, se perverteşte. Prin urmare, este nevoie să studiem gramatica şi literatura română, să pătrundem tezaurul literaturii române, să citim mereu creaţiile literare româneşti şi universale, în primul rând în româneşte. Numai aşa se dobândeşte simţul sănătos al limbii şi numai aşa cuvintele se înlănţuie armonios, frumos, atractiv şi firesc. Nu întâmplător a scris poetul: „Limba noastră-i limbă sfântă!“, lucru de care, după cum se vede, am cam uitat în vremurile din urmă. În debutul ciclului său de romane, numit al Comăneştenilor, Duiliu Zamfirescu scria un motto semnificativ, azi complet uitat: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi“. Faptul că nu suntem un popor mare, aşa cum ne consideram imediat după Marea Unire, nu ne scuteşte însă de cunoaşterea limbii române; altminteri, în curând nu vom mai fi nici mari şi nici mici, ci nu vom mai fi deloc.

Fără să ne lăudăm, trebuie să constatăm că limba română este cea mai răspândită limbă maternă din sud-estul Europei, pentru că are cel mai mare număr de vorbitori dintre toate limbile din regiune. Acest aspect cantitativ este însoţit de o calitate a literaturii române de cea mai mare importanţă. Ca să percepem toate aceste lucruri, avem nevoie de cunoştinţe, de acumulări, de exerciţiu, adică de studiu neobosit. Acest fapt al iscodirii şi cercetării permanente nu este nimic neobişnuit, pentru că face parte din esenţa umană.

*

Câteva titluri de capitole:

Conservarea etnonimului Romanus numai la români, Limba română şi numele său corect, Apărarea limbii române, Limba română ca izvor istoric, România şi simbolurile sale improvizate – erori de exprimare istorică şi lingvistică, Despre unii termeni referitori la Unire, Cartea şi bucuria lecturii, Unii termeni istorici şi sensurile lor contemporane greşite, Istoria unui cuvânt de salut care cuprinde o lume, Cuvinte vechi, accente, semne diacritice şi RONI, Limba şi bunul simţ lingvistic, Tot latina, bat-o vina!, Latina şi dreptul sau honeste vivere…, Limbajul teologic şi bisericesc, Limba şi geografia: nume proprii buclucaşe,  Limba şi aritmetica, Computerul şi limba lui Cicero, Limba şi pandemia.

(Dintr-o carte în curs de apariţie)