ION BOGDAN LEFTER: VERSURI CU ŞI FĂRĂ ECHINOX ŞI ECHINOCŢII

Continui şi închei notele „în foileton“ pe marginea culegerii Echinox 50 (Editura Şcoala Ardeleană, cu sprijinul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, 2018).

În secţiunea finală, 5. Echinox poetic, semnează versuri, ca-ntr-un soi de scurt recital de închidere a aniversării semicentenarului, 18 autori, redactori şi colaboratori ai revistei, de la anii de început, trecînd prin mai-toate etapele intermediare şi pînă mai către prezent, de la Horia Bădescu la Andrei Doboş. Eşantioane totuşi disparate din producţia masivă de gen a mult mai numeroşilor reprezentanţi ai „grupării“. În absenţa unor note care să precizeze dacă e vorba despre texte vechi sau noi, trimise de autori sau alese de coordonatorii opului, presupun că fie unii, fie ceilalţi au ţinut să răsune-n bal versurile adunate-n secţiune, merituoase toate. Bădescu, Aurel Şorobetea, Nicolae Sîrbu şi Ruxandra Cesereanu trimiseseră şi articole pentru secţiunea Memoria în fragmente, cea mai tînără din enumerare semnînd, cum am văzut, şi profilul Codoban din Portretele critice ale redactorilor-şefi. În schimb Ion Mircea, Mariana Bojan, Balla Zsófia, Dan Damaschin, Viorel Mureşan, Ştefan Melancu, Traian Ştef, Dumitru Chioaru, Ioan Milea, Mircea Petean, Flore Pop, Letiţia Ilea, Doboş şi, încheietor de pluton, Lucian Perţa apar doar aici, n-au participat cu amintiri în corpul cărţii.

Dintre poeme, singurul pentru care poţi băga mîna-n foc că e scris special, căci versurile ne spun despre „spiritul“ revistei că „tot mai departe/ Prin ani, prin vremuri a răzbit“, încît „La semicentenar se-arată,/ Tot tînăr, acelaşi an de an“ (p. 585), e al lui Perţa, parodistul „mişcării“. Sub titlul Echinoxul ludic, el povesteşte cu haz, în catrene rimate, cum grupul din care a făcut şi el parte, alături de Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, George Ţâra şi Horia Pop, avîndu-l pe Ţeposu „la cîrmă“, „A scos revista din bîrlogul/ Manierismului excedent“ (p. 584), pentru ca, după ce „S-a terminat cu studenţia“ escadronului, să se-ncheie „Şi ludicul cu ea deodată“! Înţepătură între echipele care s-au succedat la gazetă…

Alte cîteva poeme se referă, glumeţ sau ceremonios-patetic, la istoria casei. În maniera trubadurescă pe care a cultivat-o insistent de-a lungul carierei sale, Horia Bădescu intonează Balada crîşmei lui Mongolu’. La Echinox, „cîrciumarul“ poreclit aşa fiind în toată perioada semicentenară un apropiat al literatorilor în cauză, filantrop al consumurilor şi mai nou şi-al tipăriturilor lor: Ovidiu Pecican a lansat nu cu mult timp în urmă revista… La Mongolu (parol!: am văzut cîteva numere…). „Crîşma“ sau „chilia“ cîntată-n versuri de Bădescu e cea a „mongoloinilor“ de la-nceputuri: „O, voi echinoxiştii de atunci“ etc. (p. 553). Un Echinox, 1968. Testamentul poeţilor e semnat de Ion Mircea în – fireşte – cu totul altă gamă, metaforizant-simbolizant, cu asumarea doar la final a identităţii poetice colective, sub semn divin: „noi sîntem, Doamne, poeţii,/ cuvintele Tale nespuse“ (p. 555). Mariana Bojan îi evocă pe Prietenii mei de dincolo, numindu-i, ca la pomenire, pe echinoxiştii plecaţi pe-o lume mai bună: „Dincolo, prietenii mei/ Marcel, Olimpia, Vasile,/ Vusea, Rascolea şi Petre“ (p. 556). Prenumele lui Petru Poantă, stins în 2013, arătă că textul e recent sau relativ recent. Foarte simpatic micul joc al năzdrăvanului Şorobetea, care jonglează cu denumirile celor două momente astronomice (cu minusculă) şi-a revistei (majusculată), De Echinox vorbind: „– Ah, dragul, mîndrul Echinox!/ – Vorbeşti… de care echinox?/ de primul, cel de primăvară,/ de-al doilea, cel de după vară?/ – Vorbesc de-acela din decembre./ – Voiai cumva să spui septembre?/ – Deloc, voiam să spun decembre!/ – Aha, vorbeşti de Echinox!“ (p. 557).

Fără legătură cu gazeta şi cu aniversarea sînt cele două poeme datate 2014, pe teme mitologico-religioase, ale Zsófiei Balla. Din nou cu trimitere la naraţiunea celebrată la semicentenar sînt versurile lui Sârbu, Prin vizorul aburit, dedicat „Cu nostalgie, primilor echinoxişti“: „Generaţia mea se pierde/ tot mai mult în ceaţa/ laboratoarelor de analize,/ O, neiertătoarele verdicte,/ cînd doctorii şi criticii literari/ schimbară măşti şi roluri“ ş.a.m.d. (p. 561). Un Epilog în Cer, biblic, „duhovnicesc“ semnează Damaschin. Viorel Mureşan frazează şi el ambiguu-metaforizant în Scutul lui Achile, dedicat „Celor 100 de echinocţii săpate de voi în hîrtie“, metonimie a literaturii „grupării“ (jumătatea de secol adunînd 100 de echinoxuri cosmice, cîte unul de primăvară şi unul de toamnă în fiecare an): „cînd am urcat întîia oară treptele/ în clădirea de chilii scunde a Echinox-ului/ era într-o după-amiază de vineri/ nu mai tîrziu de orele cinci“ (p. 564), continuarea fiind o graţioasă narativizare încifrată, în stilistica fină a autorului, descifrabilă doar de către martorii din epocă (sau nici măcar de ei?!).

Iarăşi fără legătură cu aniversarea e poemul lui Melancu, Dintre toate inima, reluat dintr-un volum dn 2017. Şi pendularea continuă cu un omagiu Echinoxului – sau doar echinoxului din martie?! – pe ton grav, de fapt construit cu pornire de la inovaţia amuzantă a unei zile suplimentare, după cele de luni pînă duminică, şi cu amestecul anotimpurilor şi-al sărbătorilor, imaginat de Ştef în Cum e posibilă a opta zi: „A opta zi a săptămînii e posibilă/ Aici/ Într-o curte liniştită/ Pe o bancă lustruită/ De şedere/ La echinocţiul de primăvară/ Cu iarna şi vara/ Crăciunul şi Paştele/ Împreună/ Pîndind întoarcerea rîndunicilor/ În cuibul de sub streaşină“ etc. (p. 567). La cealaltă extremă a balansului, fără referinţă echinoxistă explicită: poemul de călătorie al lui Chioaru, New York-ul poetului. Milea – dimpotrivă, în Rînduri de echinoxist, în retorica sa concentrată, simili-aforistică sau apropiată de-a hai-ku-urilor, şi despre echinocţii, şi, oblic, despre revistă: „La Echinox/ ţin cumpănă/ aripi.// Septembre. Echinoxiu/ Scriu rînduri/ cocoarele.// Sclipiri de inox/ au şi frunze de-aramă/ la Echinox.// Echinox, echinox,/ în tine şi toamna-i/ primăvăratică!“ (p. 569). Petean – Vorbe pentru vînt, amplă invocaţie dedicată „Prietenilor mei echinoxişti“, lung şir de îndemnuri la scris adresate finalmente sie-însuşi, conform Încheierii (textul avînd şi-o Introducere şi-un Cuprins): „în orele tale libere – Petene –/ ce-ţi rămîne mai bun de făcut/ decît să pui de-o cafea// să dai drumul la muzici/ să invoci duhul feminin al Poemului/ şi să scrii pur şi simplu poeme“ (p. 572).

Şi vor mai urma Nights in Black Satin al Ruxandrei Cesereanu, evocare poematică a unei călătorii la Timişoara din 1983, din vremurile studenţiei echinoxiste, împreună cu „mai mulţi zurbagii“ (p. 574), în limbaj tăios-plastic (titlul răsturnîndu-l „satanist“ pe cel al unui faimos cîntec, şi mai vechi, din 1967, al grupului pop-rock britanic Moody Blues), Flore Pop, cu un fragment din Cîntecul Arhontelui, din nou fără rapel echinoxist, amplu retorizant-mitologizant, în surprinzătoare descendenţă a panoramelor versificate de moderni uitaţi precum N. Davidescu sau Al. A. Phillipide, un fin Crochiu al Letiţiei Ilea, scris cu gîndul la „prieteni dintr-o altă viaţă“, echinoxistă au ba (p. 580), Doboş, cu un Petunia revisited în care nu ştii dacă personajele Călin şi J. au sau nu legătură cu povestea revistei, şi parodistul Perţa.

Bogat, interesant, pasionant, poetic, tuşant Echinoxul 50!

P.S. Aflu că nefericitul conflict dintre redacţia din 2003 şi mai-vechiul echipier Ştefan Borbély, căruia, în numărul 4-5-6 al acelui an, îi apăruse numele greşit grafiat ca „Bolbély“, s-ar fi datorat unei greşeli de culegere şi unei conjuncţii de ingenuităţi. Cînd eroarea a fost sesizată de mai-ştiutori, era prea tîrziu, tirajul fusese imprimat. A şi apărut – mi se spune – o erată în ediţia următoare, au fost formulate scuze şi explicaţii, însă răul fusese făcut. Rănile adînci se-nchid greu. Post scriptum-ul meu nu face decît să aducă o completare factuală, sper că acurată, încît informaţiile să poată fi coroborate, ceea ce istoria literară obişnuieşte – nu-i aşa? – să facă…