DANIEL SĂUCA

Dimineaţa devreme într-o sâmbătă sub pandemie. Blocajul continuă. Poate e mai bine aşa: să nu scrii cu orice preţ! Apăsarea pandemică nu ştiu dacă oferă calitate scrisului (literar). A apărut deja „literatura de carantină“. Vom vedea dacă e mai valoroasă decât nu de mult decedata „literatură de sertar“. Întrebare veche: vremurile epidemiilor sunt bune pentru literatură? Totalitarismul, detenţiile abuzive, războaiele, molimele sunt, pot fi roditoare pentru oamenii de litere, pentru artişti? Cu siguranţă. Rămâne încă de discutat calitatea. Canonul. Critica literară încă mai dezbate. Tablourile cu premianţii literari se schimbă cam des. Şi pentru că se aruncă prea des cu pietre în tablouri.

Ştirile de la ora 4. Singurătatea. Revăd Arctic (2018). Îmi plac, poate straniu, filmele despre singuratici, despre lupta lor pentru ieşirea, eliberarea din singurătatea fizică. Numai că, nu de puţine ori, aceştia, eroii, nu sunt singuratici adevăraţi. O întâmplare naturală, un accident îi aruncă în situaţia singurătăţii impuse şi, implicit, în nevoia de eliberare, evadare. Personajul din Arctic are o identitate incertă. Ne putem da seama, totuşi, după siguranţa executării unor gesturi în deşertul arctic, că e un explorator, un cercetător, măcar un lucrător industrial în iarna sălbatică. E eroul  prăbuşirii unui avion în Arctica şi a încercării de a se salva. Apoi, şi după prăbuşirea unui elicopter ce promitea salvarea, şi a unei asistente ori medic ce a supravieţuit accidentului. În All Is Lost (2013) înţelegem de la început că personajul „dramei de supravieţuire“ este navigator, marinar, măcar posesorul unei ambarcaţiuni de maraton nautic. Până la urmă, prin stăruinţă, putere a minţii şi noroc eroii  din filmele amintite reuşesc să scape din singurătatea ce duce la moarte. Sunt ei oare cu adevărat singuratici? Putem înţelege singurătatea şi ca un lagăr divin? Poate ca în filme ai iluzia că ai evadat din încarcerarea divină. Ori încercarea…

Aproape imposibil să scap de spaime, isterii, furii, neputinţe. „Singurătatea ucide!“ Poate. În lipsa dialogului cu tine însuţi. Aştept revenirea la „viaţa normală“ de dinainte de epidemie. La „singurătatea normală“. Şi totuşi câtă suferinţă, un ocean de suferinţă, îi este dată omului. Câtă moarte, câtă suferinţă, câtă robie a trupului. Nu putem funcţiona fără hrană materială. Încă nu am ieşit – şi probabil nu vom ieşi niciodată – din blestemul divin. Bolile trupului, maladiile spiritului, indiferenţa celestă. Cumplite încercări. Oraşe pustii, izolări ale semnelor vieţii. Mă gândesc şi eu – ca mulţi alţii – la casa de la marginea lumii, un proiect al retragerii edenice. Nu pot avea acea casă în lipsa dialogului cu mine însumi. S-a mai scris:  raiul şi iadul sunt în mintea noastră. Periodic (la 100 de ani, la 30 de ani) ni se aminteşte că nu suntem singuri. Chiar dacă mimăm ipocrit singurătatea.

Revăd Ad Astra (2019). Aşa, poate, va arăta lumea umană după valurile pandemice. După multele valuri pandemice. Nu te poţi împotrivi destinului croit de Marele Creator. Sau de Marele Croitor. Ori de Marele Arhitect. Nici Marii Iluzii că poţi alege! Eşti stăpânul din „softul“ programului divin. Nu au dispărut moartea, suferinţa, truda muncii, chinurile naşterii fizice, bolile, bătrâneţea, pandemiile. Esenţial, programul nu s-a schimbat. Nici vanităţile, ipocriziile, violenţele. Ura. Singurătăţile.

Ascult Dead Can Dance. Am scris, foarte greu, un editorial pentru MS. Mai nimănui nu îi pasă de celălalt. „Scapă cine poate“ ori „cine are noroc“. Îmi ascund şi eu ipocrizia cu pagini de jurnal. Sfârşitul acestei lumi nu este aproape. Câtă linişte, ce final silenţios!, rămâne deocamdată o frază strict literară. Doar gânduri oarbe. Viitorul e încă învăluit în nori singuratici. Viitorul lumii din care nu vei mai face parte.

Şocant pentru mulţi: ar fi primul Paşte sărbătorit de creştini fără a putea participa la slujbele din biserici. Nu ştiu dacă e chiar aşa: milioane de creştini nu au avut parte, nu numai în cele două războaie mondiale din secolul trecut, de nicio slujbă de Înviere. „S-a zdruncinat credinţa ortodoxă!“ Spaime, exagerări, manipulări. Tăcere deplină. Nu poate fi imposibil. În ritm cu respiraţia Cosmosului. Poate că menirea ta nu e atât de înaltă. Nu îţi este permis să faci decât ceea ce, de fapt, ai fost programat să faci. Sau, într-o variantă mai relaxantă, îţi este permis să alegi un program prestabilit. Finalul individual este previzibil. Cu noua mare pandemie se ridică şi gândul dacă are vreo importanţă aşa-zisul destin individual în faţa nesfârşitelor sfârşituri ale omenirii.

Apocalipsa 2020. Poate nu e nicio triere. Ceea ce gândim chiar se poate întâmpla? Apăsare. Strivire. Moarte. Disperare. Frică. Încă un sfârşit al istoriei. Să ne liniştim: lumea se va schimba! Apocalipsele nesfârşite. Creaţia continuă. Apăsare. Strivire. Doar gândurile negre latră la cerul înstelat.

Singurătatea în vremuri de izolare. Ciudat: societatea mă izolează oficial în starea confortabilă în care eram deja de mulţi ani. Stare confortabilă? Poate sunt şi eu unul din miliardele de ipocriţi ai planetei Pământ. Planetă ce nu va dispărea în curând.

La înmormântarea lui Daniel, preotul a vorbit despre credinţa în învierea lui Hristos, temeiul, izbânda. Poate e prea puţin: vom fi toţi hristoşi şi vom învia după moarte? Toţi vom izbăvi moartea, vom învinge necurăţenia? Nu va mai exista nicio triere?

Terra în pandemie. Miliarde de pământeni panicaţi, speriaţi, în izolare, „distanţaţi social“. În România nu m-aş mira să ne batem joc şi de demnitatea sfârşitului.

*

Singurătatea, pentru scriitorii adevăraţi şi pentru alte categorii de oameni ai muncii cu scrisul care contează, e o… boală veche. Blestem şi câteodată lumină. Izolarea din vremea pandemiei, pentru mine, nu a fost prilej de prea multă lumină. Şi nici de veselă rodnicie cărturărească. Scriitorul, sunt aproape convins, e un bolnav ambulant, printre pandemiile de ieri şi de mâine. Bolnav şi de ipocrizie, şi de suferinţele lumii. Rămâne de văzut în continuare de ce ni se permite existenţa. Şi suferinţa. Şi poate lumina…