ILIE RAD

1. În a doua jumătate a lunii ianuarie 2020, am beneficiat de o mobilitate Erasmus, la celebra Universitate Coimbra din Portugalia. Răspândirea virusului ucigaş nu luase încă amploarea pe care o va avea ulterior. Gândeam, ca toţi oamenii, că virusul va rămâne în Wuhan şi că pe noi nu ne va atinge. E psihologia omului, care crede că mereu altcineva poate fi victima unei boli, nu şi el însuşi. E adevărat că, în ultima parte a lunii ianuarie, urmăream oarecum îngrijoraţi (eram împreună cu soţia), la Porto şi Coimbra (oraşele unde am stat, în Portugalia), ştirile la TV şi vedeam că virusul pătrunsese şi în Europa, dar iarăşi credeam că pe noi nu ne va atinge.

La începutul lui februarie, imediat după terminarea sesiunii şi a vacanţei la Universitate, am apucat să îmi ţin doar două cursuri la anul II. După care s-a decis suspendarea cursurilor, iniţial pe două săptămâni, apoi pe termen nelimitat şi trecerea întregului proces didactic în online. Au urmat apoi decretarea stării de necesitate pe întregul teritoriu al României, ordonanţele militare etc. Foarte disciplinaţi, ne-am izolat în casă, iar aprovizionarea ne-au făcut-o  băieţii noştri.

Am uitat să spun că am devenit şi eu, şi soţia, persoane de peste 65 de ani (eu în februarie, Doina în martie). Dacă în Portugalia eu am beneficiat de anumite avantaje datorită vârstei (la transportul feroviar, la intrarea în muzee etc.), ajuns în ţară, vârsta s-a transformat în dezavantaj, pentru că nu am putut ieşi din casă decât între orele 11,00-13,00 şi cu Declaraţia pe proprie răspundere la purtător.

Am lucrat non-stop, de dimineaţa până seara, la volumul Scrisori către Liviu Rusu, un proiect pe care l-am amânat ani de zile, deşi era un proiect „de suflet“, pentru că l-am cunoscut bine pe marele estetician clujean, de anvergură internaţională. A ieşit un volum de 722 de pagini, cu peste 250 de scrisori şi alte documente, provenite de la circa 100 de corespondenţi, care va aduce în faţa cititorilor o lume dispărută („O lume veche-mi reînvie“, cum zicea Goga).

În paralel cu această muncă istovitoare, am participat, online, la şedinţele de departament şi de Consiliu al facultăţii, am redactat mici studii-eseuri pentru patru volume colective: Cartea cuvintelor-madlenă, Istoriile literaturii române – ambele volume coordonate de Irina Petraş –, la un număr omagial al revistei Familia, dedicat lui Mircea Ciobanu (comentând interviurile acestuia cu Regele Mihai), o iniţiativă a colegului Marius Miheţ. De asemenea, am publicat articolul De la ciumă şi holeră la virus, în volumul coordonat de profesorul ieşean Laurenţiu Şoitu, Covid. Colivia noastră,  Institutul European, Iaşi, 2020.

2. O foarte bună prietenă din Franţa (în vârstă de 78 de ani) a trăit pe viu, cum se spune, acest virus. Am rugat-o să-mi povestească experienţa prin care a trecut, pe care am publicat-o în volumul amintit mai sus, coordonat de profesorul Laurenţiu Şoitu, Covid. Colivia noastră.

Redau doar două fraze din ceea ce mi-a relatat prietena mea din Franţa, care răspund direct la această întrebare: „E important de ştiut că reinfectarea nu mai este posibilă pentru mine, pentru că organismul devine imun la acest tip de virus.

Aşadar, diagnosticul mi-a fost pus de propria mea fiică, speriată de ce se putea întâmpla: «Puteam să te omor!…»“.

3. Am sentimentul că, într-un fel, această pandemie mi-a furat trei luni din viaţă, pe care nu am trăit-o ca înainte. Când se va reveni la normal (dacă se va reveni), oamenii vor uita prin ceea ce au trecut, iar cultura va reveni şi ea la normalitate. După atentatele din 1 septembrie 2001, s-a spus că lumea va fi alta. Nu a fost alta, cu excepţia unor măsuri de securitate, care s-au luat în aeroporturi şi avioane. Sunt absolut convins că şi acum va fi la fel. Oamenii uită repede şi nu prea învaţă din experienţele trecutului. Ce a învăţat omenirea din zecile de războaie care au avut loc, chiar dacă ar fi să ne referim la ultimele două războaie mondiale? Cursa înarmărilor continuă, războaiele din Orientul Mijlociu continuă! Poluarea va reveni. Economia îşi va reveni şi ea, în ciuda pierderilor imense cauzate de acest virus. De aceea nu m-au surprins cuvintele lui Mirea Mihăieş, din România literară: „În ce mă priveşte, mă plasez la polul opus: nu se va schimba nimic. Va fi stârpit şi coronavirusul, vom ieşi din izolare/ carantină/ spitalizare şi vom fi tot noi, cei vechi. La fel de nemernici, abulici, răi, proşti, egoişti, ticăloşi, unii, şi la fel de naivi, buni, generoşi, puri, alţii“.

Ceva se va schimba totuşi! La multele spaime existenţiale (războiul atomic, dezastrele naturale, războiul bacteriologic etc.) se va mai adăuga încă o spaimă: aceea că un alt virus, cu o altă „tulpină“, va fi oricând posibil. Cu aceleaşi consecinţe pe care le-a avut acest Covid-19.

Aveam o încredere nemărginită în Cuvânt, care nu poate fi distrus de nimic. Dar dacă dispare fiinţa umană, dispare şi Cuvântul…