OLIVIU CRÂZNIC

1. Am remarcat că majoritatea oamenilor s-au plâns, în această perioadă, nu atât de pandemie, cât de măsurile antipandemie – nu tocmai drastice, în opinia mea. Nu văd nimic dificil în a sta în casă (îmi este peste putinţă să înţeleg cum unii consideră această simplă măsură de precauţie o tragedie – având la îndemână cărţi, filme, muzică, jocuri, emisiuni online, unii aflându-se şi în sânul familiei…). Problemele perioadei, din punctul meu de vedere, au fost şi sunt, în primul rând, riscul de a te îmbolnăvi (tu sau cineva drag) şi, în al doilea rând, dificultăţile financiare inevitabile. Până în acest moment, eu, unul, nu am motive serioase să mă plâng de ceva (în afară de îngrijorarea, absolut firească, rezultată din cele două probleme pe care le-am menţionat mai sus, şi din modul în care pot evolua acestea).

2. Personal, nu cunosc, dar unii dintre cunoscuţii (şi chiar unele dintre rudele) apropiaţilor mei s-au infectat. Din nefericire, unii au şi murit. Cu o singură excepţie, toţi cei care cunosc bolnavi m-au avertizat în legătură cu gravitatea deosebită a bolii. Nu mă pot pronunţa cu privire la efectele psihologice produse de virus, deoarece, mai utilitarişti din fire, ne-am limitat la a discuta pericolul şi măsurile de siguranţă necesare (inclusiv pentru cei bolnavi, fireşte), nu traumele sufleteşti.

3. Nu sunt sigur că schimbă ceva semnificativ, poate cu excepţia unei utilizări pe scară mai largă a tehnologiei disponibile. Pe zi ce trece, oamenii par să fie, nejustificat, tot mai relaxaţi. Dacă situaţia nu se va agrava în mod vizibil, foarte posibil ca, după o vreme, „să învăţăm să trăim cu virusul“, adică să adoptăm cea mai iraţională conduită posibilă: în loc să combatem pandemia prin toate mijloacele, ajungem să ne lăsăm în voia soartei, comportându-ne (mai mult sau mai puţin) ca înainte.

Singurele lucruri pe care le regret din „viaţa dinainte“ (schimbările în viaţa mea fiind minore, nu văd aceasta ca fiind „o altă viaţă“) sunt cele despre care deja am vorbit: lipsa riscurilor medicale majore şi situaţia financiară anterioară, net superioară celei actuale.

În ceea ce priveşte cultura, în România, ca şi în lume, aceasta va trece, din păcate, prin vremuri dificile. Pe de o parte, viaţa culturală depinde într-o măsură destul de mare de interacţiunea umană – există soluţii pentru suplinirea acesteia, dar presupun eforturi şi resurse financiare. Pe de altă parte, cultura costă destul de mult (în ciuda faptului că oamenii de cultură nu sunt, de regulă, satisfăcător remuneraţi), iar o economie care „funcţionează“ în vreme de pandemie îndeamnă, evident, la economii. În ceea ce mă priveşte, aş fi preferat o carantină mai îndelungată şi mai severă – am apreciat opinia acelor (foarte puţini) politicieni care s-au pronunţat în acest sens –, pentru a fi siguri că, ajutaţi şi de vremea caldă, rupem în mod cert şi definitiv lanţul transmiterii virusului. Soluţia pentru care s-a optat, mă tem, nu este favorabilă nici vieţilor omeneşti, nici mediului economic – vedem deja din ce în ce mai mulţi şomeri, oameni cu salariile mult reduse, întreprinderi comerciale care trag obloanele. Cu puţină răbdare şi cu ceva mai mult efort, consider că am fi putut ieşi mult mai bine (cu mai puţine decese şi cu mai multă putere de muncă) din pandemia în care ne aflăm încă.