OLIMPIU NUŞFELEAN

1. În formularea întrebărilor anchetei Apostrof, mi s-a părut curios finalul prin care se exprima o anumită îndoială că scriitorul şi-ar mai putea găsi energia de a scrie „în aceste vremuri schimbate şi complicate“. Oricît de complicate ar fi vremurile, scriitorul îşi găseşte energia (şi motivaţia) de a scrie. Şi nu spun aceasta cu cinism sau printr-un joc al enunţurilor. E dovedit. Nu asta e problema. Scriitorul simte mereu ameninţarea morţii şi scrie – cu ajutorul cuvintelor edificatoare de lumi – chiar împotriva acestei morţi, contribuind la continua reînnoire a lumii, sau, mă rog, a sufletului. Oricît de neaşteptată ar fi această pandemie, ca experienţă istorică, ea nu poate fi o surpriză prea mare pentru scriitor. Este, eventual, un test. O încercare. O mare încercare pentru om. Bineînţeles că şi scriitorul, ca orice trestie gînditoare, are temerile lui. Scrisul ar trebui să-i dea puterea – şi ştiinţa – de a le învinge. Temerile, nu boala. De boală se ocupă medicii. În acest sens, nu-i cazul ca boala sau nevasta (ori bărbatul) să-i spună scriitorului (scriitoarei – ca să nu discriminăm) „Stai acasă şi scrie!“ Omul de condei oricum stă acasă, „claustrat“, şi scrie „liber“!

Statul acasă eu l-am conceput ca expresie a unei prudenţe edificate raţional. Am fost de acord ca decidenţii să fie… decisivi şi nu mi-a plăcut că unii dintre semeni, nerespectînd restricţiile, au făcut pe… grozavii în pandemie, punînd în pericol vieţile celor din jur. Am încercat ca, în limita restricţiilor, să ies cît mai des în natură, să nu-mi pierd obişnuinţa mişcării… fizice. Asta în situaţia în care, spiritual, imaginaţia mea colinda lumea chiar mai mult decît era necesar. Aşa că singurătatea n-a fost greu de îndurat, n-am simţit-o ca pe o povară şi nici nu m-am certat cu nevasta din cauză că am stat mai mult împreună ca de obicei. Am amînat nişte consultaţii medicale, care suportau aceste amînări…, dar am trăit totuşi inconfortul amînării unor îndeletniciri pe lîngă casă, la ţară, ca şi lungile plimbări pe cîmp şi în pădure cu cîinii, cu Zoro şi Saşa, după ce căţeluşa Lesi (care cred că m-a adorat, dacă acceptăm că un animal poate să adore) ne-a părăsit anul trecut. Dificultăţile apăreau în situaţia în care, între domiciliul din buletin (Bistriţa) şi casa de… acasă, Şieu-Sfîntu, erau 21 de kilometri şi cîteva restricţii… militare. Am privit puţin îngrijorat la început preocuparea oamenilor de a-şi asigura provizii de alimente, nu ştiam ce să prevăd legat de o asemenea grijă, dar m-am liniştit destul de repede. Nu mi-am făcut probleme că vom muri de foame. Suntem oricum mai puternici decît înaintaşii, care s-au confruntat şi ei cu diferite pandemii. Iar cînd am văzut că autorităţile, pe lîngă lucruri bune, fac şi tot felul de bîlbe, mi-am zis că e bine să mă las în seama celui Atotputernic, deoarece ştie El mai bine decît guvernele ce are de făcut, El nu dă greş niciodată.

Şi am scris. Cred că pandemia m-a obligat, prin „programul“ impus, să privesc mai ferm spre temele amînate. Mi-am revizuit nişte manuscrise. Am scris, inclusiv pe tema pandemiei, eseu. Cîteva poezii. Proza nu şi-a găsit un subiect. Poate va fi cîndva. Sau poate nu. Inspiraţia nu stă mereu la cheremul nostru. Stresul zilelor de autoizolare nu a fost foarte accentuat, deoarece viaţa mea cotidiană este destul de simplă. Încerc, de obicei, să o simplific cît mai mult.

2. N-am avut nefericirea să cunosc oameni care au fost afectaţi de boală. Şi nici nu mă plîng de asta, deşi şi o asemenea experienţă poate fi interesantă pentru un scriitor. Niciun scriitor nu aşteaptă însă o pandemie, ca aceasta să-i ofere o sursă de inspiraţie. Dar am cunoscut mai bine societatea în care trăiesc, atinsă de boală. A fost – şi este, în curs – o experienţă de viaţă cît se poate de captivantă. Nefericită, de evitat, dar captivantă. Pandemia a marcat viaţa socială, ne-a testat şi validat sau invalidat un mod de a fi, anumite obiceiuri. Am văzut deodată cît de firav este trupul societăţii şi cîtă atenţie ar trebui să-i dăm sufletului şi conştiinţei. Şi puse acestea în relaţie mai responsabilă cu cei din jur. Cu toate cunoştinţele dobîndite şi cu toate tehnicile înalte stăpînite, omul este în continuare, cum ziceam mai sus, o trestie gînditoare. Filosofii anunţă sfîrşitul istoriei, ai impresia că nu mai are ce să ţi se întîmple în planul evenimentelor majore şi, deodată, Cel de Sus sau/şi Natura îţi ridică în faţă un viitor imprevizibil. Viaţa ne va fi marcată de ceea ce am trăit. În ce mod? Va fi de văzut. Prezentul a prins viteză. N-apucăm să facem faţă unor provocări, că vin altele peste noi. Va trebui să învăţăm din mers cum să-i dăm consistenţă, să nu uităm trecutul, să dăm o altă percepţie viitorului. N-o să dispunem niciodată de suficientă ştiinţă ca viitorul să nu ne prindă pe picior greşit! Ăsta e comportamentul viitorului, prin asta îşi exprimă inventivitatea.

3. Întrebarea privind ceea ce ar putea să se schimbe în vieţile noastre reprezintă o mare provocare pentru preocupările noastre predictive. Se vorbeşte că va trebui să ne obişnuim cu virusul prezent în proximitatea noastră, dar momentul de tranşare a lucrurilor încă nu s-a produs. Cu sau fără virus? S-ar putea ca virusul să fie mai inventiv decît iniţiativele noastre preventive. Va trebui să ne obişnuim cu încă o boală, aşa cum ne tot obişnuim (cu răul) de cînd ne ştim pe lume. Vom pluti prin viaţă cu o greutate în plus. Sufletul ne va fi mai greu cu o boală. Cu o „prudenţă“ în plus. Voi regreta „lejeritatea“ cu care mă mişcam prin viaţă şi prin lume, printre semeni, înainte de pandemie. O „lejeritate“ ce aducea şi ea un anume farmec al existenţei. De schimbat, în modul nostru de a vedea lumea, de a aborda problemele acestei lumi, nu se vor schimba prea multe. Omul s-a confruntat de prea multe ori cu tot felul de ameninţări de-a lungul istoriei sale. Va găsi mai confortabil să coabiteze cu virusul, decît să-l alunge din lume pentru totdeauna, ceea ce ar putea fi chiar imposibil.

În ceea ce priveşte soarta culturii, lucrurile sînt foarte delicate. Iată, la vreme de pandemie, nu doar că au fost abandonate – precaut – majoritatea acţiunilor culturale, dar s-au şi retras foarte mulţi bani din finanţarea culturii. Au dispărut şi multe ocazii de a face bani cu ajutorul iniţiativelor culturale. Prinşi de lupta cu COVID-19, decidenţii noştri la nivel naţional şi judeţean – ca şi la nivelul unor structuri mondiale – nu s-au mai gîndit la iniţiative culturale alternative, care să suplinească măcar în parte agendele închise. Mai fac cîte ceva, mai cîrpesc pe ici pe colo, dar mişcarea culturală rămîne anemică. Cînd se vorbeşte atît de mult despre pandemie, ţi-e şi jenă să întrebi dacă se mai dau sau nu bani şi pentru cultură. Cartea, care şi aşa circula destul de greu, acum îşi găseşte şi mai puţine căi – de interes – spre cititor. A existat un puseu de lectură în timpul izolării, au atras atenţia cîteva cărţi sau filme pe tema pandemiei – vezi, de exemplu, Ciuma lui Camus –, dar nu ştiu ce autoritate (sau pandemie?) le va mai putea spune oamenilor să stea în casă şi să citească. S-ar putea ca teama de infecţii să-l facă pe om mai puţin „vagant“, să mai lase plimbările pe mapamond, dar iată că e nevoie de braţe de muncă la cules sparanghel şi, sub presiunea nevoilor, omul nu mai are timp să-şi regîndească viaţa domestică, iar cei care au nevoie de braţele lui n-au niciun interes să-i regîndească relaxarea. Dincolo de toate, omul va căuta cu orice chip şi în orice fel desfătarea, la mare, la munte, la adunările cu mici şi cu bere şi chiar în tărîmurile destrăbălării!… Condiţia cărţii e pusă la încercare. Dar, poate, obosit de statul în faţa televizorului, omul îşi va da seama că este mult mai confortabil şi mai util să citească o carte.

Trecînd prin experienţa pandemiei, poate că nu toată lumea a perceput, totuşi, importanţa literaturii. Îndurăm efectele (fizice ale) bolii, dar ne confruntăm şi cu teama de boală, care cuprinde un număr mult mai mare de subiecţi decît cei contaminaţi şi număraţi de spitale sau de locurile de carantinare. Imaginarul nostru e afectat puternic, iar întărirea sau vindecarea lui nu se poate face fără intervenţia literaturii. Vindecăm imaginarul afectat de frică sau nesiguranţă cu ajutorul imaginarului estetic, însănătoşit de legătura cu transcendentul. Urmărind jocurile imaginarului, am constatat – cu satisfacţie! – că au apărut foarte multe bancuri pe seama pandemiei, mai multe şi mai persuasive decît cele referitoare la politicieni, care politicieni sînt o altă pacoste pe capul românului. Umorul, ca expresie a imaginarului, este o alternativă fericită în încercările noastre de a dobîndi o privire sănătoasă asupra lumii.

Scriitorii vor căuta noi subiecte pentru cărţile lor. Pentru cititorii care au timp şi determinare (estetică?) să-şi cerceteze sufletul. Momentul acesta va duce la izvodirea multor jurnale „de interior“. Trăirea intimă va aprinde mici luminiţe în vînzoleala colectivă. Doar (şi) acesta-i rolul literaturii. Viitorul nu va fi în nici un caz cum îl anunţă politicienii. Şi nici cum speră cei care merg, periodic, la urnele de vot. E mai justă o privire de scriitor… spre viitor, decît o privire… politică. Sper ca viziunile – dar cine poate şti? – să nu fie preponderent distopice.

Cum va fi totuşi viitorul sau ce va schimba acesta în viaţa noastră? Nu vedeţi cum, după vertijul pandemic de început, năuceala politică a revenit repede la normalul dezastruos bine-cunoscut? Minciună, corupţie, inginerii negustoreşti, bătălie subterană şi prostească pentru putere… pandemică… Sper să fim destul de înţelepţi, scriitori şi cititori, şi să avem grijă de puterea şi autoritatea literaturii!