GABRIELA ADAMEŞTEANU: PROVIZORAT

1. Nu m-am simţit singură. Vorbeam cu familia mea, mi-au adus lucruri de care aveam nevoie, comandate de ei pe internet, m-au sărbătorit pe Skype de ziua mea, am vorbit cu prieteni, colegi, şi convorbirile erau mai lungi ca de obicei etc.

Dar a trebuit să muncesc mai mult, pentru că nu mai intra nimeni la mine în casă, trebuia să fac eu acum toate treburile gospodăreşti, ceea ce nu se întâmpla înainte. Ba chiar mi-am ajutat şi eu familia (îmi place să gătesc). Nu am avut mult timp mască şi am ieşit rar la cumpărături, o vreme cu teamă. Comenzile pentru alimente  se făceau la început foarte greu şi asemănarea cu anii ’80 a fost la început izbitoare.

Am fost deprimată şi nemulţumită la început, iar sfaturile stăruitoare ale prietenelor tinere (să nu ies, să stau în casă) mă iritau, fiindcă eu cred că la orice vârstă ai nevoie de mişcare. Felul general în care erau priviţi cei vârstnici ca un pericol pentru ei şi pentru societate mi se părea jignitor.

Dar am fost prinsă cu greutăţile domestice, iar felul meu de a vedea partea bună a lucrurilor şi apropierea primăverii, anotimpul meu preferat, m-au ajutat să am o stare de spirit normală.

Am citit mult, şi altfel de cărţi, mai puţin cărţile colegilor, aşa cum fac de obicei, şi mai mult traduceri, cu precădere non-fiction, cărţi de psihologie (mi-ar fi plăcut să fac această meserie). Un interes şi o plăcere neaşteptată mi-a dăruit impresionanta monografie a lui Deirdre Bair despre Jung (nu ştiam nimic despre el înainte).

Am scris aproape zilnic, câte puţin (ritmul meu), mai mult la o carte de amintiri (Meserii nerecomandate femeilor) şi m-a încurajat că am publicat fragmentele în Observatorul Cultural, Viaţa Românească, iar ultimul va apărea în Orizont. Am şi o scurtă povestire şi am făcut, mental, structura unui nou roman. Am păstrat legătura cu traducători, editori etc. şi  m-am bucurat de fiecare mică libertate recâştigată. Mai aştept şi altele.

2. Nu cunosc, din fericire, pe nimeni care ar fi făcut boala. Dacă nu cumva am făcut-o chiar eu şi nepoţii mei, în ianuarie ’20. Veneam cu toţii dintr-o vacanţă mai lungă, fusesem la Bruxelles, Amsterdam, Stuttgart, iar în München am început să mă simt rău. Era începutul lui ianuarie. Eram vaccinată de gripă şi am făcut şi testul de gripă care a ieşit negativ. A început cu dureri în gât, de cap, temperatură, tuse seacă, pneumonie etc. şi am fost bolnavă destul de rău, aproape o lună. Test COVID nu se făcea atunci. M-am simţit foarte slăbită la sfârşit, cum nu mi se mai întâmplase niciodată. Nepoţii mei, care au unul 11 şi cealaltă 8 ani, au fost şi ei foarte bolnavi, curând după mine, fusesem împreună în călătorie, dar nu locuim împreună.

Acum se ştie că în ianuarie virusul era în Nordul Italiei, probabil şi în Germania. Pe la mijlocul epidemiei, am început să mă gândesc că poate fusesem pacientul 0.

Întrucât ne-am făcut bine şi nu ştim dacă a fost sau nu coronavirus, boala nu ne-a marcat deloc.

3. Partea proastă este că de la început mi-am dat seama că din punctul de vedere al călătoriilor, vacanţelor libere, întâlnirilor profesionale şi prieteneşti vor urma 2 ani pierduţi. Cel puţin. Şi doi ani pierduţi la vârsta mea înseamnă mult, după ce am trăit atâţia alţii în comunism.

Vroiam să ajung la Cluj, de pildă, în iunie, ceea ce a trebuit să renunţ. Aveam o lectură din traducerea germană a Dimineţii pierdute, la Leipzig, în februarie şi o tot amân, nu ştiu până când. Tot în iunie, chiar acum, trebuia să merg la Lisabona, la Noaptea Literaturii Europene, o lectură a două actriţe din Dimineaţa pierdută, dar eu voi fi prezentă doar cu o scurtă înregistrare făcută pe telefon.

Pentru 2021 ar trebui să am mai multe călătorii, dacă va apărea traducerea Provizoratului (în Spania si Germania ) şi a Fontanei di Trevi (în Franţa). Dar  voi putea călători? Şi cum vor fi de acum înainte vânzările de carte?

Când a început pandemia, eram foarte pesimistă în privinţa culturii, m-am gândit că nu se va mai publica nimic. Primul semnal bun mi l-a dat Silviu Lupescu: editura Polirom a continuat lucrul tot timpul, salariile n-au fost tăiate (cum s-a făcut mai peste tot), deşi pierderi la vânzări n-au cum să nu fie. Nicolas Cavaillès şi-a terminat traducerea şi a predat-o la Gallimard, de la edituri germane am aflat că vânzările ar fi mai degrabă OK, şi acum am început să fiu mai optimistă. Din păcate, acesta este doar un jurnal de etapă, nu ştim dacă povestea noastră în pandemie a ajuns măcar la jumătatea ei.  Mai mult ca oricând ştiu că trăim în provizorat.