Ion Pop

O lumânare

E prea direct, poate, să spui într-o poezie

că eşti, de atâtea ori,

total descumpănit şi dezorientat.

 

Astăzi, de exemplu, pe la ora 10,30,

ai descoperit că nu mai ştii cine eşti

şi simţi nevoia, în plină zi

să aprinzi o lumânare.

Ca pe vremuri, Grecul.

 

Poate că

vei afla într-o clipă norocoasă,

că biata licărire

te poate conduce, în sfârşit,

mai sigur, mai singur prin lumină.

                                    Geoagiu, iulie 2019

 

 

Cronică

                        În amintirea lui Ioan Flora

 

Scriu o cronică la o carte —

poetul ei tocmai s-a dus

să ia dejunul sub iarbă,

dintre copertele pe care rămâne scris

dejunul sub iarbă,

dintre pietrele sub care nu-i nicio inscripţie, —

a început foarte tăcuta competiţie

dintre versuri şi viermi.

 

Comentez, comentez, comentez,

s-ar zice că produc un fel de foşnet,

un fel de foşnet,

un fel de foşnet,

pe când în arborii înalţi din jur

începe Vuietul.

 

 

Gramaticală

Cred tot mai mult

că locuiesc într-o propoziţie.

În care subiectul,

obosit să tot înceapă,

lasă doar predicatul să lucreze.

Iar acela asudă, trudeşte, —

a angajat furnici, cârtiţe, viermi, lăcuste.

 

Însă mai şi greşeşte.

Plăteşte, de pildă, ca zilier şi o ciocănitoare

ce-mparte ziua în silabe luminoase,

scoate din trunchiuri vechi,

cu o hărnicie chinezească,

câte un vierme vinovat, care credea că scapă,

dar nu mai scapă.

 

Între timp, subiectul, din depărtare,

nu spune nimic nimănui,

nu-l ştie nimeni, surâde o clipă,

e puţin ostenit, aţipeşte,

apoi doarme dus, –

lasă predicatul să lucreze.

16 ianuarie 2020

 

 

Când…

Când casa ţi se despică şi fiul

se mută departe,-ntr-o casă nouă,

când mama începe să urle murind,

chemându-şi mama moartă,

când în fiicele tale încolţesc,

tăcute, seminţele,

când prunele, încă o dată,

se coc, albastre şi surde

la geamul şi geamătul tău,

când începe să se audă

freamătul ierbii verzi,

unduind, încărcată de greieri,

de pe mormintele de mâine…

                                    august 2007

 

 

Nimic nu se pierde

„Nimic nu se pierde, totul se transformă“ —

ar fi o destul de bună consolare

pentru ideea că vei dispărea într-o zi.

Te gândeşti, bunăoară, speriindu-te,

ce uriaşă răbdare a trebuit să aibă Cineva

până să apară clipa prielnică-n care

doi tineri ţărani dintr-o foarte îndepărtată

provincie a lumii

să se-ntâlnească, să facă „târgul“ –

câte iugăre de pământ, câte perne, câte ştergare, câte scaune, –

să cadă la învoială, până să te naşti tu

pe una, pe unul dintre ele.

 

Şi te-ai născut, o, atât de nerăbdător,

să trăieşti, să vezi soarele,

o, atât de răbdător

adunând mici, mari oboseli,

construindu-ţi încăpăţânat odihna,

noaptea cea mare, meritată.

 

 

Redescoperirea poeziei

Într-o seară, la un important recital de versuri,

l-am auzit pe poetul Cutare,

fost „minimalist“, „mizerabilist“,

cu un brutal, brav pe vremuri,

simţ al concretelor,

rostind cuvântul P., al flăcăului de odinioară,

în faţa unui deloc speriat

pâlc de domnişoare.

 

Ştiam ceea ce el,

la etatea lui, deja respectabilă,

nu părea că ştie:

de-acum încolo,

îi vor putea da curaj

numai cuvintele, –

le ceda, iată, iniţiativa,

devenea unul dintre huliţii

„operatori ai limbajului“,

se va întoarce, vai, pocăit,

în dispreţuitul, cândva,

univers al simbolurilor.

                                    26 ianuarie 2020