FLORINA ILIS: CORONA. DIN CICLUL PANDEMIA VESELĂ ŞI TRISTĂ

În avionul care făcea cursa dintre Bucureşti şi Cluj călătorea Dora, care se întorcea acasă după un an petrecut departe, în Japonia, cu o bursă de studii. Fusese norocoasă, prinsese, probabil, ultimul zbor către Europa, deoarece, din cauza noului virus, se anulaseră aproape toate cursele comerciale. Lângă ea, pe locul de la culoar, şedea un bărbat care venea din Grecia şi care, aflând că studenta se întorcea din Japonia, începu să-i pună întrebări, curios. Întrebări legate, în special, despre noul coronavirus. Dora aflase destul de puţine lucruri despre situaţia din Japonia, iar despre ce se întâmpla în ţară şi în Europa, nimic mai mult decât îi spuseseră părinţii, adică ceva foarte vag. Abia la Bucureşti, pe aeroport, realizase că se întorcea într-o ţară în care se declarase starea de urgenţă, dar nu-şi închipuia că lucrurile erau atât de grave. La cei douăzeci de ani pe care-i avea, când n-ai gustat încă din paharul vieţii, — cum se spune, viaţa, bolile sau moartea reprezentau, încă, nişte idei care se răsfrângeau asupra ei, de departe, din paginile bine scrise ale romanelor, tulburând-o uneori, dar fără s-o atingă. Profitând de neştiinţa fetei, vecinul de scaun îi povesti, pe tot parcursul zborului până la Cluj, despre situaţia groaznică din Italia, unde virusul omorâse atâtea mii de vieţi omeneşti. Recunoscu cu voce scăzută că trăia în Italia, dar o asigură că nu venea din zona cu probleme, fiindcă locuia în sudul ţării, şi că, în ultimele două săptămâni, se perindase prin Grecia, la sora lui, care se stabilise acolo de mai mulţi ani. Bărbatul, care era de loc din Bistriţa, avea de rezolvat în ţară probleme urgente, legate de o moştenire după moartea părinţilor, altfel n-ar fi venit acasă, în România, în vremurile astea, groaznice, de pandemie. Nu ştia, însă, dacă se va putea întoarce înapoi, acasă, în Italia.

Pe Dora o cam durea capul după o călătorie atât de lungă, aflându-se pe drum de mai bine de douăzeci de ore şi era obosită, dar îl asculta pe bărbat cu zâmbetul pe buze, politicoasă. După un an petrecut în Japonia, totul i se părea dintr-o dată foarte nou, aproape neobişnuit. Din cauza rezervei excesive şi a politeţii japonezilor, uitase că, printre însuşirile minunate ale poporului nostru, se numărau curiozitatea şi dorinţa de comunicare căreia, elegant, putea să-i spună amabilitate sau, mai puţin elegant, gândi fata, lipsă de respect şi indiscreţie, – pentru că nu-i veni altceva în minte. Şi brusc, din acest punct de vedere, i se făcu dor de Japonia. Bărbatul îi mai povesti despre bătrânii care mureau în spitalele din Italia, despre faptul că în nordul ţării toate magazinele se închiseseră şi că oamenii erau obligaţi să stea în case, izolaţi. Că nu puteau ieşi decât cu declaraţie pe propria răspundere şi numai pentru cumpărături de strictă necesitate. Îi mai spuse că, în sudul ţării, unde locuia el, în unele zone din Sicilia, controlul îl preluase mafia, fiindcă acolo mai funcţionau încă legile clanurilor, imposibil de înlăturat. În ceea ce-l privea, îi mergea binişor, avea o firmă de construcţii din care făceau parte mulţi români, dar se lăudă că îşi câştigase o bună reputaţie printre italieni, pe care, de altfel, nu se sfii să-i critice teribil. Afirmă că sunt mai răi ca românii. Că sunt gălăgioşi, mincinoşi şi neserioşi. Şi naiba ştie câte i-a mai zis, deoarece fata îşi cam pierduse răbdarea şi, chiar dacă i-a dat de înţeles că nu-l ascultă, uitându-se pe geam, n-a putut să-l facă să tacă. Ca s-o antreneze în discuţie, bărbatul o întrebă cum s-a rezolvat până la urmă situaţia în China, dacă tot venea de acolo, confundând ţările, China sau Japonia fiind pentru el acelaşi lucru. Atunci Dora îi explică că nu venea din China, ci din Japonia şi trebui să facă un oarecare efort să răspundă, deşi o durea capul îngrozitor şi i se părea că ochii se închid încet, din cauza oboselii drumului lung.

Plecase de pe aeroportul Haneda cu o zi înainte şi nu izbutise să se odihnească defel timp de treisprezece ore cât durase drumul de la Tokyo până la Istanbul. Călătorise lângă un japonez care a dormit tot timpul, s-a trezit doar ca să mănânce, de parcă fusese programat, apoi a închis ochii ca la comandă şi a continuat să doarmă nemişcat. Îi invidia pe japonezi pentru că erau atât de disciplinaţi. Având loc la geam, ca să nu-i deranjeze pe cei doi pasageri din stânga ei, încercase să iasă la toaletă doar în timpul servirii mesei când aceştia nu dormeau. Locul de la culoar fusese ocupat tot de un japonez, dar cei doi co-naţionali nu vorbiseră defel unul cu altul. Cu câtă invidie se gândea acum la comportamentul lor, obligată fiind să-l asculte pe italianul de Bistriţa, vorbind necontenit. Fu tentată să-i povestească despre cei doi japonezi care tăcuseră timp de treisprezece ore, dar se abţinu politicoasă.

Nu putuse să adoarmă pe avion şi din cauza unui fel de rău de mişcare care se manifesta ca o ameţeală ciudată, îşi simţise capul, pe tot parcursul zborului, ca învăluit în ceaţă. În Bucureşti a făcut o escală de câteva ore şi şi-a mai revenit, dar, în locul ameţelii, se instalase oboseala. Se simţea sfârşită, cum nu mai fusese niciodată. Nu-şi amintea ca, în urmă cu un an, când călătorise pentru prima oară cu avionul, dinspre ţară spre Japonia, să fi trăit asemenea stări. Acum nu se mai gândea decât la faptul că, în scurt timp, urma să ajungă la Cluj şi că tatăl o aşteaptă cu maşina, apoi va merge la Zalău, acasă. Toate i se învârteau în cap şi nu aştepta decât momentul când va ajunge, în sfârşit, în braţele bunicii, care îi promisese plăcinte. Nu-i fusese de nimic dor în Japonia decât de plăcintele cu varză şi brânză ale bunicii Maria şi de grădina de acasă, plină de flori. Ştia că plăcintele cu varză o aşteaptă calde, numai bune de mâncat, cât despre florile din grădină să vină primăvara şi atunci, oh, da! Dacă avem noroc, zisese mama, înfloreşte magnoliul până când ajungi tu! Şi lalelele… În Japonia venise deja primăvara şi înfloriseră cireşii pe care avusese norocul să-i prindă în plină splendoare. Privind, însă, de la ferestrele înalte din spaţiile de aşteptare din Otopeni, observase că, în ţară, primăvara era cu un pas în urma celei japoneze şi că abia începuseră să înflorească pomii.

Când se servi în avionul de Cluj mâncarea, care consta într-un sandviş cu şuncă aproape i se făcu rău de la miros, iar sucul de portocale pe care-l bău i se păru că are gust de medicamente. Ceru şi un pahar de apă minerală, dar bulele de gaz care i se spărgeau în cerul gurii o ameţiră, iar urechile, din cauza presiunii aerului, cedară. Vecinul de scaun turuia în continuare şi, deoarece observă că fata nu mâncase sandvişul, se arătă interesat să se servească. Dora i-l oferi, iar el, după ce-i desfăcu ambalajul, îl înghiţi cu lăcomie, dezvelindu-şi dinţii sănătoşi într-un zâmbet larg, de mulţumire. Câteva fărâmituri din chiflă i se opriseră în perii bărbii tăiate scurt. Se scuză că avioanele îi provoacă foame, poate şi din cauza fricii de zbor!, recunoscu deschis. Nu are logică, ştia!, dar îi era cumplit de frică cu avionul! De aceea, vorbea mult, fiindcă el, de felul lui, era tăcut… Îşi scutură, apoi, fărâmiturile de pâine de pe tricou, îndepărtându-le cu mâna. Cu un şerveţel, şterse meticulos măsuţa din faţa lui şi bău sucul de mere din pahar. Mărturisi că abia aşteaptă să aterizeze, deoarece e nerăbdător să fumeze o ţigară. Mai spuse ceva despre maşina închiriată de la aeroport, dar fata nu-l mai putu urmări pentru că era deja cu gândul la patul din camera ei, la perna moale şi la plapuma uşoară, de fulgi. Îi mai văzu în închipuire pe tata, pe mama şi pe bunica venind unul după altul, deschizând încet uşa, introducându-şi capul şi urându-i noapte bună. Abia aştepta s-o vadă pe bunica Maria şi să-i vorbească despre Japonia, să stea amândouă la poveşti aşa cum făceau de multe ori seara, înainte de culcare. Fetei îi era mai uşor să-i spună bunicii toate nimicurile care-i treceau prin minte, fiindcă ea o crescuse, părinţii fiind mereu ocupaţi cu serviciul. Bunicii, pe care o adora şi de care-i fusese cel mai dor în anul petrecut în Japonia, îi spunea totul. Bunicii Maria i-a povestit când, pentru prima oară, într-a şasea, a primit un mărţişor de la un băiat. Tot ei i-a spus şi despre primul ciclu. Mama aflase abia la un an că fetei îi venise deja ciclul. Cât despre faptul că n-a simţit nimic când, la banchetul de absolvire a liceului, a sărutat-o pentru prima oară un băiat tot bunicii i-a spus. Şi tot bunica a susţinut-o când şi-a anunţat părinţii că vrea să studieze limba japoneză şi că nu mai dă la medicină, aşa cum ar fi dorit ei. Pe bunicul nu l-a cunoscut, acesta murind de atac de cord chiar în anul în care s-a născut ea.

Ca prin vis, Dora auzi vocea pilotului care anunţa că, în scurt timp, avionul va ateriza la Cluj. Dintr-o dată, avu sentimentul că Japonia, unde trăise în ultimul an şi se simţise minunat, se îndepărtase la mii de ani-lumină. Luptă cu senzaţia de toropeală şi prăbuşire, încercând să-şi ţină privirea aţintită pe geam, dar imaginea stratului pufos de nori o îmbia la somn. Ca să stea trează se concentră asupra zbârnâitului motorului şi a umbrei avionului care aluneca peste nori fără să-i atingă. Plutirea aceasta a umbrei aproape o ameţi, de aceea căută altceva ca să rămână trează. Remarcă în intervalul dintre cele două feţe de sticlă ale geamului, cum, în marginea de jos, se formase un mic abur, din cauza frigului de la înălţime. Câteva clipe se gândi că, dincolo de ochiul de sticlă, era extrem de rece, chiar dacă soarele bătea călduţ în geamul ei. În scurt timp, peisajul cu nori albi şi cerul infinit, albastru, se preschimbă în coame de dealuri, dreptunghiuri de păduri şi întinderi mari de pământ negru. Prin spărturile plafonului de nori se perindau, în funcţie de înclinaţia avionului, porţiuni de peisaj, sate cu case mici, înghesuite, ca de jucărie. Cum avionul, din cauza unor goluri de aer, părea că urcă şi coboară în acelaşi timp, legănând-o, ochii fetei se închiseră şi capul îi căzu, fără s-o asculte, pe umărul tovarăşului de drum. Mai deschise o dată ochii, dar chipurile celorlalţi pasageri îşi pierdură contururile, plutind în gol prin faţa ei până se topiră într-o pastă alunecoasă, străvezie. Adormi şi i se păru că s-a înălţat spre tavanul avionului, dar, de acolo, ceva o trase puternic în jos. Apoi, se trezi speriată pentru că avu probleme cu urechile, clipi iute şi încercă să deschidă gura ca să-şi scoată aerul din plămâni. Respiră precipitat. Vru să se scuze pentru neatenţie, dar nu putu articula niciun cuvânt. Prin geam, razele soarelui pătrunseră până în interiorul avionului, făcând să se întrevadă în lumina lor tremurătoare particule fine de praf. Încercând să-şi ţină ochii deschişi, Dora urmări câteva secunde zborul lor lin şi imponderal. Când pilotul izbuti să coboare avionul la sol şi simţi pământul, se bucură, iar inima începu să-i bată puternic. Abia aştepta să cadă în braţele tatălui ei şi să se lase în grija lui. Să nu-şi mai bată capul cu nimic. Anul petrecut în Japonia fusese greu pentru ea, fiindcă trebuise să se descurce singură, să ia decizii şi să rezolve totul fără să apeleze la părinţi aşa cum se obişnuise în Cluj, la facultate. Era de ajuns să-i spună tatălui că avea o mică problemă, iar el, fără ezitare, să urce în maşină şi să vină imediat în ajutorul ei. Dacă n-o făcea, mama şi bunica stăruiau de capul lui, până când, în cele din urmă, trebuia să se execute.

Când motoarele avionului se opriră, fata văzu cum călătorii ţâşniră brusc de pe scaune, îşi căutau bagajele, îşi strângeau lucrurile şi manevrau telefoanele. Unii vorbeau deja la telefon cu cei care veniseră să-i aştepte, îşi dădeau întâlnire. Dora nu avu putere să facă la fel, abia reuşi să-şi ia rucsacul în spinare. Nu mai ştia cine-l coborâse de sus, de la bagaje, cui să mulţumească. Şi, în general, toate se amestecaseră în capul ei, deoarece nu-şi mai amintea mare lucru. Drumul cu autobusul de la avion înspre aeroport, sosirea bagajelor, toate acestea se contopiră în mintea ei, învălmăşindu-se. Făcea ce făceau ceilalţi, lăsându-se condusă de o putere din afara ei, imposibil de identificat, dar precisă, ca şi comenzile unui robot. Asta o salvase de la prăbuşire. Abia putea să respire şi ţinea mereu gura deschisă. Şi, Doamne, ce somn îi era! Se bucură că nu mai trebuia să se alinieze şi la coadă la verificarea documentelor. În aşteptarea bagajelor, se tolăni pe un scaun. Îi vedea ca prin ceaţă pe ceilalţi pasageri agitându-se nerăbdători. Cineva spuse ceva, dar nu auzi nimic. Îi vedea doar buzele mişcându-se. Apoi, observându-i căştile din urechi, şi-a dat seama că omul nu i se adresa direct, ci vorbea la telefon. I se păru o eternitate până când se porni banda şi îi sosi geamantanul burduşit cu multe cadouri pentru părinţi şi pentru bunica. Abia îl ridică de pe banda de bagaje. Nu mai ştiu când şi-a luat rămas bun de la italianul de Bistriţa sau dacă a făcut-o. Iar când a trecut de uşile magnetice, buimacă, s-a oprit locului, nevăzându-l pe tata. El a observat-o mai întâi şi când acesta s-a apropiat de ea, i-a căzut, pur şi simplu, în braţe. Te-am sunat!, i se păru că-i spune tata, dar nu înţelegea unde… Nu mai ştia nici cum au ajuns până în parcare. Nici drumul cu maşina până la Zalău nu şi-l aminteşte. I se pare că au oprit undeva pe drum deoarece a vomat. Vomase întreg meniul japonez pe care-l mâncase în cursa de Istanbul. Gustul de sos de soia şi wasabi îi venise înapoi, în gură, şi dăduse totul afară, tăiţeii soba, sushi şi restul. Cel puţin aşa îi spusese tata. Ca prin vis îşi amintea şi ea că vomase.

Îşi mai aminti chipurile crispate, expresiile de îngrijorare ale mamei şi ale bunicii care o dezbrăcaseră de haine şi-i puseseră o pijama curată. Mirosul de detergent proaspăt a ameţit-o şi a făcut-o să cadă din picioare. S-a trezit câteva ore mai târziu, pe la miezul nopţii, cu puţină febră, iar când a ajuns în bucătărie, ca să bea apă, a observat pe masă, în lumina străvezie a lunii, farfuria de plăcinte, neatinsă. După ce a îndepărtat şervetul alb, aşezat deasupra, cu gândul să mănânce o plăcintă, mirosul de varză i-a provocat o greaţă de nesuportat. Aproape că a leşinat. S-a târât până la baie, apoi s-a întors în pat. Şi a adormit un somn greu, traversat de imagini, vise, stări şi senzaţii amestecate. Expresia de spaimă de pe chipul bunicii o urmărea prin vis şi încerca să înţeleagă ce se întâmplă cu ea, dar nu putea. Bunica se mai împuţinase la trup, faţă de cum şi-o amintea, i se păruse că slăbise şi că avea mai multe riduri decât în închipuirile ei. Pentru prima oară se gândi la ea ca la o femeie bătrână. N-o văzuse niciodată cu acea expresie pe chip, fiindcă fusese mereu plină de viaţă şi de veselie. Dora era sigură că, din cauza ei, îşi pierduse bunica pofta de viaţă şi îşi promise să se facă bine cât mai repede. Adormi cu obrajii arzând, amintindu-şi zâmbetul luminos al bunicii.

Din acea noapte, timpul i se păru că zboară, ca în filme, când, pentru a reda impresia de fugă a timpului, imaginile anotimpurilor se derulează unele după altele, necontenit, iar spectatorul trăieşte în salturi, sărind de pe străzile cu pomi înfloriţi, pe ţărmurile scăldate în soarele orbitor al verii, apoi, în grădina unde vântul toamnei poartă prin aer frunze roşii, uscate şi, mai departe, în dimineţile de iarnă, strălucind de albeaţa zăpezii. Şi, din nou, cât ai clipi, se derulează alte imagini cu o primăvară nouă, o nouă vară şi, tot aşa, până când timpul se opreşte, iar, pe loc, la scena de unde se reia povestea. La fel treceau şi pentru ea zilele, nu chiar atât de repede, ca anotimpurile în filme, dar abia ce se lumina de ziuă că dimineaţa se şi preschimba, cât ai clipi, în seară şi întunericul înghiţea toată lumina de la geam, făcându-se noapte şi, iarăşi, dimineaţă. Mama şi bunica veneau să-i dea de mâncare, pe rând. Mânca puţin şi, în general, bea apă şi înghiţea un fel de zeamă de legume sau supă cremă. În clipele de conştienţă se întreba de ce nu-i trece oboseala drumului şi de ce nu şi-a revenit încă. Ar fi trebuit, după un somn bun, să se refacă. La patul ei se perindau mama, tata, bunica cu cărţile de rugăciuni, apoi numai mama. Care era medic şi care nu se mai dezlipi de la căpătâiul fetei. Îi luase sânge, secreţii din gât. Îi administra medicamente şi, o dată, i-a făcut o injecţie. Îi lua mereu temperatura şi tensiunea. Sunt bolnavă!, îi trecu atunci prin minte, dar nu reuşi să articuleze nimic. Ce am, oare?

Într-o dimineaţă leşinase în baie şi se lovise cu genunchiul de gresie. Când o duse în pat, tatăl ei purta mască şi vizieră. I se păru foarte caraghios cum se deghizase şi îi veni să râdă. Apoi, aiură mult, de la febră. Când se deşteptă se strădui să-şi amintească ce visase, dar nu avu în minte decât frânturi de imagini cu temple budiste care se amestecau cu trenurile aglomerate, japonezi cu măşti pe faţă, grădini cu cireşi, zăpada din vârful muntelui Fuji şi chipurile colegilor din căminul studenţesc. Îşi aminti că avea în geamantan cadourile pentru părinţi şi cutii cu prăjiturele din făină de orez. Bunicii îi cumpărase un batic splendid din mătase cu motivul florii de cireş. Abia aştepta să i-l dea. Dar unde o fi bunica?, se întrebă, dar căzu, din nou, în somnul greu. Apoi visă oameni cu măşti, cu viziere. În nări nu avea decât miros de medicamente, de haine transpirate. Se trezea noaptea din cauza pijamelei ude şi a părului lipicios, dar adormea la loc. În ultima vreme o hrănise tata şi, când l-a întrebat despre mama, el i-a spus că e la spital. Lucrează!, se linişti şi readormi.

Într-o bună dimineaţă, când se trezi, observă, pe fereastră, magnoliul. Abia ieşi din toropeala somnului şi clipi des. Era singură în cameră şi, în toată casa, nu se auzea niciun zgomot. Florile mari ale magnoliului aveau un aer ţeapăn, nefiresc şi solemn, dar păreau atât de proaspete şi de curate. O rază de soare intrase pe fereastră şi se aşeză cuminte, veselă, pe perna ei, chiar lângă obraz. Se bucură văzând-o. Şi, dintr-o dată, lucrurile din cameră începură să prindă contur şi să semene cu ceea ce ştia. Contemplă dulapul de haine, de pe uşile căruia îi zâmbeau cu gura până la urechi, câteva personaje favorite din anime-uri. Privirea îi alunecă, apoi, pe masa de birou, lăsată în ordine, în urmă cu un an, la cutia de creioane şi la globul pământesc pe care-l primise într-a şasea şi care, dacă-l puneai în priză, se lumina din interior. De la birou, îşi roti privirea înspre rafturile de cărţi, trecu în revistă dicţionarele de limba engleză, cele câteva cărţi de şcoală şi romanele pe care le citise pentru bac. Niciodată nu se bucurase atât de mult ca acum la vederea titlului romanului Ion. Cât de mult detestase acest roman din care n-a înţeles nimic deşi profesoara de română îşi dăduse toată silinţa ca să-i facă pe elevi să priceapă patima de pământ a personajului. Acum se bucura numai privind cotorul cărţii şi zâmbea ca de-o fericire pe care numai miracolul ţi-o poate da. Era miracolul revenirii la viaţă. Cele trei litere din titlul romanului îi jucau pe dinainte ca o profeţie fericită. Dacă nu şi-ar simţi mâinile şi braţele amorţite ar fi în stare să se ridice, să ia cartea din raft şi să înceapă să citească. Atât de mult se bucură de viaţa ce-o simţi revenindu-i în trup, de parcă un ser binefăcător, miraculos, i s-ar fi împrăştiat prin vene, trezind-o şi insuflându-i viaţă. Ceaţa care-i cuprinsese capul în toată perioada asta se împrăştia ca suflată de un vânt cald. Era atât de preocupată să-şi regăsească camera, întreagă, aşa cum o lăsase cu un an în urmă, încât nu se gândi la nimic. Stărui cu privirea asupra fiecărui lucruşor, legându-l de trecut şi de viaţa de dinainte. Era, în sfârşit, acasă!

Apoi, începu să se frământe. Unde e mama? Tata? Bunica Maria pe care abia aştepta s-o strângă în braţe?! În casă domnea o linişte ciudată. Chiar dacă mama şi tata erau la spital, bunica Maria trebuia să fie acasă. O fi la bucătărie, îşi spuse mulţumită. Îşi simţea, încă, greu capul, dar ştia sigur că nu mai are febră. Noaptea aceea nu transpirase defel, însă pijamaua şi aşternutul miroseau greu. Abia aştepta să facă un duş. Să se spele pe dinţi… Se ridică la marginea patului şi-şi căută papucii. Ceva moale, catifelat şi cald îi atinse picioarele goale. Era motanul tărcat care se freca de glezna fetei, mieunând încet. Bucuroasă, Dora se aplecă şi-l luă în braţe, dar, fiindcă era încă slăbită, i se păru foarte greu şi-l lăsă jos.

– Ce mare te-ai făcut, grasule!, râse ea fericită. Hai la bunica! Să ne dea să mâncăm ceva că mi-e foame…, mai zise şi deschise uşa camerei. Mama! Tata! Buni! Buni! Unde sunteţi?

Dora făcu un tur al casei, dar nu găsi pe nimeni. Îşi spuse că bunica o fi la piaţă, iar mama şi tata la spital. Din bucătărie ieşi pe terasă, atrasă de lumina şi căldura soarelui. Dădu acolo cu ochii de geamantanul mare, cu care venise din Japonia, nedesfăcut. Afară era cald şi plăcut. Fericită, de parcă i-ar fi dezlegat cineva de la ochi o legătură neagră, contemplă grădina. În lumina soarelui, iarba proaspătă strălucea orbitor. Îşi lăsă papucii pe terasă şi făcu câţiva paşi, desculţă, în iarba netăiată şi încă udă de roua dimineţii. Avu un sentiment ireal, ca de vis. Perii aspri, răcoroşi, ai ierbii îi mângâiară gleznele, în timp ce soarele cald îi depuse pe creştet sărutări de catifea, blânde. Zidul din spate al grădinii, înecat în iederă, i se păru mai apropiat ca în amintirile ei. Chiar şi grădina îi apăru mai mică decât o ştia, dar, Doamne!, ce frumoasă o văzu, chiar aşa înghesuită între curţile vecinilor şi stradă. Încremenirea de acum a timpului i se păru aproape fantastică faţă de viteza cu care trăise în ultimele zile imaginile din vise şi din stările febrile. Într-atât de mare era nemişcarea dimineţii încât aproape o ameţi. Dar, în acea neclintire, izbucni dintr-o dată zgomotul puternic şi enervant al maşinii de tuns iarba. Apoi, răzbi până la ea mirosul tare de iarbă tăiată. Dintr-o dată, mirosul proaspăt îi umplu nările şi plămânii. Lumina albă a soarelui umplu grădina şi făcu să lucească totul în jur. Prin aer roiau albine şi mici vietăţi cu aripioare translucide. Îşi dădu seama că, de când se îmbolnăvise, nu mai simţise niciun miros, în afară de cel de medicamente şi că, după atâta timp, simţurile i se redeşteptară la viaţă. Iar zgomotul maşinii de tuns iarba nu mai era atât de supărător ca altădată. Era atât de fericită încât i se părea că în starea ei de beatitudine nimic nu ar mai putea s-o tulbure. Îi venea să zburde, uşoară şi liberă. Dacă n-ar fi aşa de slăbită! Dar cât o fi, oare, ceasul?, se întrebă revenind pe terasă. Când pătrunse din nou în casă, i se păru că e frig şi că în bucătărie pluteşte o tăcere mohorâtă, de casă nelocuită. Încă slăbită de puteri, înfrigurată, se întoarse în camera ei şi se strecură în pat. Adormi legănată de vise. Erau primele vise adevărate după delirul şi fantasmagoriile din ultimele nopţi. Se revăzu în somn, alergând prin grădină, într-o cascadă de raze luminoase. Zâmbea fericită. O visă pe bunica, vru să alerge la ea, dar se împiedică de cordonul maşinii de tuns iarba. I se păru ciudat că maşina mergea singură. Ceva o trezi, poate zgomotul din bucătărie sau cel al maşinii de tuns iarba din vis. Cu ochii deschişi, îşi încordă auzul şi, atunci, auzi, din nou, zgomotul de vase, apa de la chiuvetă. Se ridică şi alergă iute.

– Buni! Buni!, strigă fericită.

Dar, în bucătărie dădu de tatăl ei care, în prima clipă, o privi cu o expresie îngrijorată, ezitantă, apoi, se lumină dintr-o dată la faţă.

– Te-am trezit!, se scuză el. Am scăpat ceva pe jos! Of, nu mă descurc!, mai zise cu ciudă.

– Nu, tata, nu m-ai trezit! Sunt bine!, îi zâmbi şi alergă veselă la pieptul lui, cuibărindu-se ca atunci când era mică. Sunt bine…

Tatăl o ţinu în braţe şi parcă nu-i venea să-i mai dea drumul, o mângâia pe păr şi-o săruta pe creştet. Cu capul culcat pe pieptul lui, fata îi simţi, însă, zbuciumul inimii.

– Tata, unde e buni? Mama?, întrebă forţându-se să se desprindă din strânsoarea braţelor lui.

– Mama e la spital…

– Lucrează? E de gardă?

– Nu! E internată la spital, dar acum e bine! A ieşit pozitiv la primul test şi am internat-o imediat. Nu a avut nevoie de ventilaţie, i-am dat numai oxigen. A luat boala de la tine. Tu ai ieşit negativ la ambele teste, de aceea mama te-a îngrijit acasă până s-a îmbolnăvit şi ea. Acum e în afară de orice pericol. Mâine sau poimâine o scoatem din spital, spuse el repede ca şi cum ar recita o poezie gata învăţată.

– Dar ce zi e azi?, întrebă Dora

– Miercuri! Au trecut zece zile de când te-ai întors…

– Zece zile?! Şi am fost bolnavă, în timpul ăsta? Cu noul virus?

– Da! Ai adus boala cu tine sau poate ai luat-o din avion. Ancheta epidemiologică e în desfăşurare. Mama ţi-a făcut testul, dar a ieşit negativ. Şi a doua oară, la fel, însă nu ţi-a scăzut febra. Apoi s-a îmbolnăvit şi ea… Cât mă bucur că eşti bine!, zise şi o trase, din nou, la pieptul lui.

Veştile acestea o tulburară, dar bucuria vieţii care o copleşise în grădină, apoi, în vis îi stăruia încă în inimă, încălzind-o. Apoi, subit, îşi aminti de bunica Maria şi se desprinse din braţele tatălui. Se dădu câţiva paşi în spate, speriată.

– Şi bunica?, îl întrebă, presimţind ceva rău după felul în care chipul tatălui se întunecă.

– Buni n-a rezistat! S-a îngropat ieri! A murit luni dimineaţa. Sunt reguli noi cu înmormântările şi…

– Ce?! Nu!, strigă fata.

Şi, dintr-o dată, zgomotul maşinii de tuns iarba răzbi până la ea şi i se păru de nesuportat, nedrept şi indecent totodată. La fel de indecent ca bucuria de a trăi pe care o simţise de bună dimineaţă în grădină şi pe care acum o nega cu toată fiinţa ei. O înecă plânsul şi, dintr-o dată, tot ce i se păruse pur, frumos şi viu, în acea dimineaţă se topi, făcând loc unui gol fără margini, cu neputinţă de tăinuit… Trupul tânăr, însă, nu voia s-o asculte şi să se cutremure de durere. Îi era foame. Când, mai târziu, s-a aşezat la masă şi a început să mănânce, cu motanul în braţe, plângea şi râdea printre lacrimi.



19 mai, Cluj