Laurian Oniga

• Laurian Onica. Foto: Nicu Cherciu.

EUGENIA SARVARI: Laurian Oniga, aş vrea să te întreb ce ţi-a lipsit cel mai mult în această perioadă de claustrare? După sfîrşitul ei, crezi că teatrul va trebui să se redefinească, să revină, oare, la profesionalismul, care azi observăm că lipseşte tot mai mult?

LAURIAN ONIGA: Sînt două întrebări de fapt. Ştii, am 68 spre 69 de ani, aşa că la vîrsta asta, această izolare asumată mi-a creat o situaţie extraordinară. Aş spune că nu mi-a lipsit nimic. Dimpotrivă. În perioada asta de linişte acasă şi în curte, am avut timp, fără să-mi programez acest lucru, să mă uit înlăuntrul meu, să mai aştern pe hîrtie cîteva lucruri, să regîndesc ce s-a întîmplat cu mine în toţi anii ăştia care parcă au zburat şi, mai ales, ce s-a întîmplat cu mine în raport cu teatrul, cu profesia mea. Şi mi-am adus aminte de bucuria pe care am avut-o cînd am intrat la institutul de teatru. Era atunci o singură şcoală de regie în toată ţara şi la clasa de regie erau patru locuri; o concurenţă teribilă. Bucuria mare a fost, atunci cînd am reuşit, faptul că am intrat într-o lume de vis. Eu, provincialul – cu copilăria petrecută la Vatra Dornei – să am ocazia să întîlnesc personalităţi ale teatrului românesc. Oameni pe lîngă care, uneori, nu visam că voi trece vreodată.

E.S.: Adică?

L.O.: Adică Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, Sanda Manu, Amza Pellea – ei erau profesorii de la clasele de actorie, cu care noi colaboram. Îmi plăcea teribil să asist la cursurile lor. La clasa de regie era Cătălina Buzoianu, iar înaintea ei David Esrig, Valeriu Moisescu. În lumea aceea în care intrasem mă îmbibam de teatru, de cunoştinţele, de personalitatea lor. În aceste zile, mi-am reamintit în amănunt cum arăta facultatea de teatru, regie, film şi operatorie. În timp, am văzut cum lucrurile se degradează pas cu pas. Ce devin şcolile de teatru, de actorie, de regie. S-a înmulţit, poate de zece ori numărul studenţilor; acum ies pe bandă rulantă actori, regizori. Mulţi dintre copiii ăştia au calităţi evidente, native, au talent, au dorinţa de a face teatru, dar, din păcate, pregătirea lor nu este pe mîini bune. Ei se pot baza doar pe harul lor, pentru că nu au profesori. În instituţiile de teatru din România, nu mai sînt profesori. Mi-am amintit de numele profesorilor mei din institut, dar dacă mă întrebi acum, care sînt profesorii la clasele de regie sau de actorie din ţară, chiar nu ştiu să spun. Cine sînt, ce reprezintă ei pentru teatrul românesc şi pentru teatru, în general?

E.S.: Se pare că izolarea ţi-a adus tot felul de gînduri, nu dintre cele mai vesele…

L.O.: Da. La astea reflectez şi mă întristează. Pentru că teatrul înseamnă un lucru la care am ţinut şi ţin foarte mult. Mă îngrozeşte ideea că lumea teatrului e împinsă în derizoriu. Şi spun asta fără să vreau să jignesc pe cineva sau să fac rău cuiva. Zilele mele, de stat acasă în izolare sînt un amestec de bucurie, nostalgie, dar şi de tristeţe. Tristeţea vine şi din următorul lucru: faptul că am considerat şi consider – şi nu doar eu – că teatrul e o artă. E un truism ce spun acuma, dar arta asta, face parte din ceea ce se numeşte cultură. În cazul nostru, cultura românească. Ori, dacă încerci să pui în discuţie cu tinerii de azi marile momente ale teatrului universal, ale artei spectacolului se uită la tine cu ochii mari, perplecşi. Nu e foarte vesel. Vreau, îmi impun, ştiu că trebuie să fiu optimist. Dar mi-e foarte greu. După anii ‘90 a fost pusă la zid dictatura comunistă, însă trebuie să recunoaştem că şcoala de teatru – şi nu doar cea de teatru, ci şi şcoala de medicină şi multe alte şcoli româneşti – au dat, atunci, nume mari. Se pare că la noi, democraţia şi libertatea au fost prost înţelese sau, citînd un personaj celebru „ăştia ne-au pus ceva în neam“. Sistemul de valori este dat peste cap, în timp ce impostura este triumfătoare. De la cine să înveţe aceşti tineri? Ce să înveţe? Pe ce se pot sprijini ei în profesiile lor? S-a vehiculat ideea că nu mai avem nevoie de modele. Înainte de ‘90 exista „modelul“ unic. Tovarăşul şi tovarăşa. Asta pentru unii. Pentru mine exista modelul Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban şi nu numai. Ştiam că aceşti creatori de teatru reprezintă valoare, cunoaştere. Că au o operă în spate. Sprijinindu-mă pe acest lucru, puteam construi şi eu. Chiar şi cînd încerci să mergi pe bicicletă, urmăreşti pe cineva care a practicat acest sport. Înveţi de la el, te inspiră.

E.S.: Aş vrea să te întreb – ce înseamnă pentru tine modernul în teatru? E necesar să o rupem cu tradiţia pentru a nu fi acuzaţi de un spirit învechit, vetust?

L.O.: Vezi tu, se întîmplă încă un lucru grav azi – se citeşte, se studiază puţin, superficial. Şi asta naşte impostură. Tînăra generaţie are impresia şi pretenţia că realizează ceva nou, modern cum spun ei. Dar acest nou e în raport cu ce, din moment ce nu cunoşti ceea ce a fost înainte? Nu poţi contesta ceea ce nu cunoşti. Nu poţi să te consideri inovator, cîtă vreme nu cunoşti bine, chiar foarte bine ceea ce a fost înaintea ta. Pentru că rişti, inventînd roata de la căruţă, să devii ridicol. După cîte ştiu eu, un creator, un artist caută mereu, cercetează, scormoneşte. Şi nu e niciodată mulţumit de ceea ce ştie. E ca o foame. Oare cîţi dintre cei ce pretind că-i învaţă pe tineri, fac acest lucru? Ar trebui, de fapt, ca dascălii de astăzi să se înscrie la o şcoală pregătitoare, să fie obligaţi să intre în biblioteci, să citească, apoi să fie ei înşişi examinaţi şi abia după aceea să li se permită să predea. Legat de tradiţie – noi nu ne mai cunoaştem istoria. Nu mai ştim de unde venim, ce am fost, ce am făcut, cum am făcut ceea ce am făcut şi nici măcar unde sîntem. Atîta timp cît un artist nu are cunoşterea a ceea ce s-a creat înaintea lui are toate şansele să creadă, în mod stupid, că de la el începe totul. Nu pot să nu mă gîndesc la Andrei Şerban, una dintre cele mai importante voci din lumea teatrului universal. El a fost unul din absolvenţii eminenţi ai facultăţii de regie la clasa profesorilor David Esrig şi Radu Penciulescu. Plecînd din ţară, prin anii ’70, a fost asistent al unui imens om de teatru, care se numeşte Peter Brook. Apoi a ajuns profesor la o prestigioasă facultate din Statele Unite. Despre ce vorbim? Din păcate, pentru societatea românească nu numai teatrul e în situaţia asta. Respectul pe care ar trebui să-l datorăm valorilor nu mai există. Sîntem bîntuiţi de o stupiditate diafană. De un aer de o inocenţă tîmpă, aparent nevinovată, care îşi arată ghearele acum, într-o situaţie de criză, cum e această pandemie. La noi, situaţia de criză nu s-a instalat doar de cîteva luni. Sînt ani lungi de criză a societăţii româneşti, a teatrului românesc, a culturii române, a învăţămîntului, a educaţiei, care este acum vizibilă pentru toată lumea. Şi lucrul cel mai caraghios e că mulţi se miră. Platon spunea că orice act de cunoaştere începe de la a te mira. Poate asta ne ajută.

Interviu realizat de Eugenia Sarvari