CONSTANTIN CUBLEŞAN: POEZIA CALMULUI PROFUND

Un calm profund e instalat în poezia lui Ioan Moldovan. Nicio emoţie viforoasă nu irumpe în trăirile sale diurne, fireşti, oarecum ritualice, domestice, pe care le povesteşte în versuri de o simplitate cuceritoare, scrise sub forma unor notaţii intime, fulgurante: „Nici n-a început această zi/ nici n-a trecut ziua de azi/ Ce cade-acum e/ poate fi/ zăpada peste brazi// Tot mai pierit, mai oarecare/ mă pierd în sinea ei/ ca apa-n minele de sare// Etcetera e-hei!“ (Dragă – Nici n-a început…). Pentru el simpla existenţă constituie, în fond, poezia vieţii, în care se simte confortabil întrucât nimic nu pare a-i tulbura cu agresivitate liniştea, o linişte lirică, dacă se poate spune aşa. Fiecare moment al derulărilor de fapte (de întâmplări) dintr-o zi, din fiecare zi, în care se ambalează, nu este altceva decât o provocare poetică, despre care poate scrie la nesfârşit, aflându-se într-o fericită transă de comunicare emoţională estompată, lipsită de patetisme dar încărcată de un soi de reverie domoală cu care se împacă în sine, de fiecare dată, fiind „ştiutorul de mainimic”, cum se exprimă însuşi, căutând a-şi defini universul comun în care se cuprinde şi care-i marchează discursul (Multe ar mai fi de spus, Bucureşti: Cartea Românească, art, 2019).

Poezia aceasta e o formă de participare la fiinţarea lumii în perimetrul ei cel mai banal cu putinţă de care ia act meditativ şi (de ce nu?) vizionar: „E după-amiaza în care se ţin ore/ Nu pot rămâne în casă/ Ies şi eu şi m-aşez pe terasa La Maricica/ Văd oameni tineri: mănâncă, beau, au mâncat, au băut/ Mie toate-mi ies la timpul trecut şi ei vorbesc şi vorbesc/ la telefoanele lor sofisticate/ Aproape că m-apucă frica şi ridicându-mi privirea la nor/ văd mii de mii de încăperi încuiate în care se joacă aceeaşi comédie/ la un singur timp – trecut viitor“ (pe terasa La Maricica). Starea cea mai frecventă e una melancolică, contemplativă, receptând totul dintr-o espectativă de dolce far niente: „Am văzut şi am revăzut o iarnă/ Am băut vin ruginiu şi am notat/ Deschid fereastra şi mă gândesc la lume/ Gânduri obraznice: aia, aia, aia// Ieri am trimis o traistă fratelui meu/ cu de-ale gurii/ Alaltăieri am trimis cătina altui frate/ Încerc cu disperare să-mi gospodăresc timpul: să mi-l amintesc/ din aproape-n departe“ (o traistă tristă).

E un nostalgic, dar nu aduceri aminte triste îl caracterizează ci mai degrabă un dor de participare, paradoxal, activă, la un trecut al prezentului, pitoresc în felul său (campestru), asupra căruia îi place să mediteze, să reflecteze într-o filosofare de mică altitudine: „Acum, Doamna mea se odihneşte/ Acum, piatra sură se face scrum/ Norii se umflă şi când văd ei ceva/ rămâne doar fum în aer// Maşinile utilitare s-au înmulţit peste măsură/ Gâzele noastre petrec pe pulpe, pe genunchi, pe umeri/ pe gură şi jos în ger/ doar multă-multă iarbă aiurindă// Uliul însă singur stă la pândă în ether unde e şi/ binecuvântatul cer sterp de cuvinte// Acum, nimănui dintre cele de mai sus/ nu îi este ruşine/ să se aştearnă câmpului în iarba aceea nemaipomenită/ acum în era noastră şi mai înainte// Piele bătrână, aburi de capre şi câini de la stână – / acum, când Doamna mea/ peste toate presară sare şi trebuie-trebuie/ să văd şi eu cum răsare/ din mălai ultima stea“ (de Lear, de iarnă, de vrajbă).

Îi place să se surprindă cu autoironie, relatând deprinderi curente, din care poezia se dezvoltă subsidiar, prin firea lucrurilor, în firescul banalităţii lor cotidiene: „cosmic vorbind/ cina mea un ciolan de porc afumat/ urmat imediat de o mică bere Leffe/ va rămâne un eveniment oarecare// dar mă întorc/ şi zic/ Domnul meu, Îngere, ce fe–/ ricire că toată bunăstarea de sare/ e doar o perisabilă plângere// până când? Până când?/ până când îmi aduc aminte/ că nu mai ştiu plânge// o, voi lauri/ şi litere sub care târându-mă/ c-o ştiinţă voioasă/ mă umplu de ultimul sânge// cine mă pomeneşte/ ce mort frumos, ce ochi vii?/ masa-i pustie vremea-i ploioasă paharele-s goale timpul trecut/ în urmă încă mai creşte“ (Dragă – cosmic vorbind). Adesea porniri ludice îi colorează altfel verbul, împrospătându-l cu o vivacitate alertă, în sonorităţi ce rezonează persiflant thanatic: „Dacă el de dincolo ne ajută cât poate/ cum să se mai cheme moartea moarte// În schimb vine de niciunde un bărbat ameninţător/ să ne treacă puntea// Suflă vânt de martie în luna august/ şi tu îl auzi abia în octombrie viitor// Mi-s tălpile buboase/ mi-e mâna îngropată// Tu citeşti în oglinda retrovizoare/ o mare stranietate: realitatea e mai mică// Nu ne rămâne decât să ne punem panglicile roz la pumnişor/ să mai înghiţim un pumn de cenuşă/ să nu ne fie frică/ de bărbatul acesta înfricoşător din uşă“ (nu o să reinventezi tocmai tu ceaţa).

Lirica lui Ioan Moldovan este una melancolică, revelând un temperament candid, abandonat într-un univers al dimensiunilor de afirmare minore, abrutizante chiar, pe care şi-l asumă cu firescul unei integrări definitive, fără resemnare însă, chiar cu reacţii repulsive, fără brutalitate, dar evidente, plasate într-un halou ireal pe care-l percepe într-o edulcorată stare de veghe: „O zăpadă imensă alcoolică/ O zăpadă de nesfârşite 0-uri/ prin care împing căruciorul/ să se întoarcă în realitate// să ajungem împreună pentru ultima oară/ prin locui fără fum şi melancolie/ fără ninsori// unde orbirea vorbirea sângelui meu/ sunt doar griji şi vedenii/ văduvite de orice vigori“ (griji şi vedenii). În acest univers al derizoriului pe care îl evocă, într-o poetică descriptivă, metaforică, nu lipsesc accentele dramatice, cu iz biografic, resimţite cu gravitate şi ea bine temperată: „Suntem noi doi în Lunca de-Apus/ copiii noştri sunt la Cluj: cel mare face corecturi/ cel mic face un tratament împotriva îngrijorării/ Şi noi suntem îngrijoraţi pe durată medie/ A trecut o zi domestică mierle, rândunele, greieri puţini şi o/ autobază din care plecăm toţi/ plini de medicamente, remedii, daruri, uitări (…) O să-mi şterg ochelarii sub cupola de triluri/ Voi face reverenţe, voi participa la turniruri/ Şi totuşi/ Şi totuşi/ această tristeţe ce nu se mai lasă de noi/ E limpede-n general, mi-e foarte limpede mie/ că ne-or otrăvi Forţele Binelui/ Hai, să sting focul, poftele/ Să stau şi să mă uit// Trec avioane de noapte cu mult peste cotele/ stabilite de Autoritatea Alpestră” (pe ce lume murim, monşer?).

În contextul liricii actuale, poezia aceasta, cultivată de Ioan Moldovan, poezia unui calm funciar ce relevă senzaţii inedite provocate de elemente existenţiale comune, dintr-o banalitate indubitabilă a firii lucrurilor, îşi are, indiscutabil, ineditul său remarcabil. Poet veritabil, al trăirilor cotidiene fără ostentaţie metaforică, Ioan Moldovan se impune prin particularitatea verbului său de emoţie francă, tocmai ca o voce particulară în cadrul generaţiei sale, încă tinere.