ION BOGDAN LEFTER: ECHINOXUL ÎN „FRAGMENTE DE MEMORIE”

După evocările conducătorilor revistei şi după portretele schiţate lor, cea mai amplă secţiune din Echinox 50 (Editura Şcoala Ardeleană, cu sprijinul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, 2018), 4. Memoria în fragmente, vine şi cu mărturiile multor altor membri ai „mişcării“, precedate de 7 texte „externe“, 3 ale unor bucureşteni şi cîte 2 timişorene şi ieşene, semnate, în ordine, de Ana Blandiana, Mircea Martin, Al. Călinescu, C. Ungureanu, V. Popovici, L. Vasiliu şi M. Cărtărescu. Admirative, chiar afectuoase (unele), dar puţine şi – deci – cam disparate, ele îndeplinesc totuşi o funcţie de validare dinspre alterităţile punctelor lor cardinale. Blandiana povesteşte cum a plecat Emil Hurezeanu din ţară cu bursa Herder oferită de ea redacţiei Echinoxului. Modulînd adjectivul derivat, Martin scrie Amintiri echinoxiene. Călinescu descrie „fenomenul” revistei …văzut de la Iaşi. Ungureanu spicuieşte din ce-au scris Petru Poantă şi Ion Pop despre „mişcare”. Popovici comentează culegerile de corespondenţă Mircea Zaciu-Papahagi şi Papahagi-Pop (cărţi din 2012 şi 2015). Vasiliu evocă legăturile sale de la distanţă cu echinoxiştii. Iar Cărtărescu îşi aminteşte şi vizitele sale pe malurile Someşului, după ce comunicase respectuos şi recunoscător cu… Pop, cu sentimente ciudat de calde faţă de revistă şi de liderul ei care acuză astăzi… ostilitatea junelui poet bucureştean de-atunci: „pentru mine”, spune Cărtărescu, „nu doar Echinox-ul, ci Clujul însuşi înseamnă mai ales Jean Pop” (p. 257)…

Compacte, bogate, utile şi azi, cu-atît mai mult pentru viitorii istorici ai „mişcării“– cele 61 de texte semnate în restul secţiunii de 58 de clujeni sau autori legaţi mai demult ori mai de curînd de revistă şi de oraş (textele semnate de Gaal György, Beke Mihály András şi Markó Béla apar în două versiuni, în maghiară şi-n traducere românească). Ordinea contribuţiilor e aproximativ cronologică, după vîrstele autorilor şi după intrarea lor în raza de gravitaţie a Echinoxului, nu fără unele excepţii cam nejustificate (de pildă A. Pantea, I. Moldovan sau I.-A. Pop vin după mai-tinerii A. Zanca, G. Achim sau M. Lazăr, Ruxandra Cesereanu îl precede pe Markó Béla…). De altfel, dacă e de făcut un reproş întreprinderii, le-aş spune coordonatorilor că formula mozaicată a cărţii s-ar fi închegat şi mai bine dacă ar fi fost completată de o cronologie-cadru, în culegerea aniversară nefiind reprodusă nici măcar lista rituală a „grupării“, cea din casetele editoriale ale revistei şi-ale Caietelor Echinox (scriind recenzia, am tot consultat-o pe cea publicată în Caiete…, vol. 37, 2019). Erau la îndemînă studiile şi antologiile alcătuite chiar de către I. Pop şi de alţii, de pildă – aflu din cartea de faţă – de Traian Vedinaş (în 2005 şi 2006, cf. p. 299), ştiutele monografii ale revistei, Dicţionarul Echinox ş.a.m.d. (pe cele mai cunoscute le-am inventariat recent, reconstituind la rîndul meu istoria „mişcării“; există şi cercetări despre paginile în limba maghiară – v. aici, p. 485; despre cele în germană – antologia alcătuită de I. Muşlea etc.).

Pe această linie, mai „chiţibuşară“: din tomul aniversar rezultă unele inadvertenţe. M. Muthu spune că a colaborat constant la Echinox fără să facă parte din redacţie (cf. p. 298), dar numele său apare în lista „rituală“ (v. Caietele…, p. 367). Dimpotrivă, G.M. Tamás (semnat aşa, cu iniţiale, adică Gaspar Miklos Tamás, cunoscutul sociolog, eseist, intelectual de opinie trăitor la Budapesta) îl menţionează pe primul redactor-şef adjunct maghiar al revistei, Zoltán Rostás, şi adaugă: „al doilea am fost eu” (p. 367), dar din pomelnic lipseşte. Un aproape „haiku” despre constituirea „grupului pentru vînt” al Echinoxului oferă Octavian Cosman (p. 291), numele fiind necunoscut ca scriitor, căci e vorba despre… un designer şi pictor, grafician al revistei în primii ani, alături de Mircea Baciu şi Florin Creangă, doar ultimii doi prezenţi în catalogul „ritual“ (informaţia care-l include pe Cosman – în textul lui Uricaru, p. 260; îl descopăr şi-n versiunea listei din nr. 1/ 2018, accesibil în Internet, acolo mai apărînd – bunăoară – criticul de teatru Cl. Turcuş sau poetul şi editorul M. Petean, semnatar în carte, în secţiunea ultimă, a 5-a, ambii absenţi din catalogul Caietelor…).

Neechinoxişti propriu-zişi sînt Irina Petraş, prezentă cu un interviu despre revistă şi grupare din 2009 în care-şi descrie apropierea de cercul fondatorilor, fără să fi intrat în redacţie şi să fi scris în revistă („decît tîrziu, cînd devenisem asistentă la Litere, şi foarte puţin“ – p. 293), însă soţie a unuia dintre „clasicii“ „mişcării“, P. Poantă, O. Nuşfelean, prieten dar neintegrat în „bucătăria“ Echinoxului în anii ’70, ai studenţiei sale, sau Alexandra Turcu, colaboratoare în ani mai recenţi.

Las la o parte petele din strălucirea unei evocări colective încîntătoare şi vin la echinoxiştii cunoscuţi, autori de „fragmente de memorie“ delicioase în diversitatea lor, care sobre, cu date precise şi referinţe bibliografice, care emoţionate, mici amintiri, scenete cu portrete, cu haz, cu miez. Doar o selecţie grăbită de nume (sumarul complet mi-ar „înghiţi“ articolul!): Rostás, Adrian Popescu, Georg Aescht, Gaal, Mihai Bărbulescu (despre Anul 1968, cu detalii politice „incendiare“), Gavril Moldovan (cu o evocare a lui Poantă cuprinzînd şi schiţa grafică a… camerei de cămin cu opt paturi în care-au locuit amîndoi, alături de Franz Hodjak, Petru M. Haş şi alţii, Moldovan fiind prezent în pomelnicul din Caiete…, dar absent din nr. din 2018 al revistei…), V. Mihaiu, N. Oprea, Gh. Perian, O. Soviany, Al. Cistelecan (care, confiscat de ani buni de exegeza poetelor, rămîne pe aceeaşi şină şi mărturiseşte O frustrare indimenticabilă apropo de Gabriela Melinescu, vizitatoare, cîndva, a redacţiei Echinoxului!), V. Podoabă (unul dintre autorii de mini-studii la temă), I. Buduca, I. Urcan (Fragmente de jurnal, cu menţiunea că a făcut notaţii zilnice din 1985 şi pînă-n – atunci – 2018, mai mult ca sigur pînă la sfîrşit, în martie 2020, cînd s-a stins din viaţă: un manuscris sigur amplu şi probabil foarte interesant, de publicat neapărat…), I. Groşan, Hurezeanu (eseist-memorialist rasat în toate ocaziile – păcat că rare… – în care apucă să scrie despre lumea literară şi despre personajele ei), Marta Petreu (Echinox, o poveste de viaţă, montaj de minunate portrete: Creion Ion Pop, Doru – fără patronim aici, ştim că Vartic –, Echinox după Echinox despre Poantă, La Echinox-ul ţăranilor despre „gruparea de pui de ţărani ajunşi la oraş, la şcolile cele înalte, la Universitate, în contact cu o cultură înaltă, însuşită şi în mod subversiv, deoarece contra regimului“ – p. 424), I. Moldovan (acelaşi titlu ca al lui Groşan, doar cu virgulă-n loc de cratimă: Echinox, mon amour!), I. Mureşan, I. Boldea (micro-studiu), O. Pecican (fluvial, bogat-contextualizant, şi serios, şi glumeţ în evocări), Sanda Cordoş (O amintire de iarnă la Bucureşti, din februarie 1987, cu un număr din Echinox adus la cenzură, fină proză memorialistică literar-politică, şi cu o scenă de spaţiu privat: chiar la noi acasă, la taifas pe covor…), Ioan şi Ştefana Pop-Curşeu şi Şt. Manasia (evocări ale etapelor echinoxiste mai recente) – şi rău îmi pare că n-am transcris toate numele din sumarul secţiunii!

Într-o Addenda sînt reproduse alte cîteva articole şi fragmente de interviuri relevante pentru reconstituirea de ansamblu. Dintre ele, interesante toate, menţionez acum doar textul în care A. Şorobetea decupează savuroase notaţii din caietele redacţionale de după 1973, mesaje între echinoxişti din vremuri fără telefoane mobile şi SMS-uri, foarte amuzante, şi amintirile mult-regretatului Al. Vlad despre revistă şi „grupare”, despre debutul său literar şi despre lumea literară bucureşteană, încheiate cu gîndul continuării: „Ajuns aici trebuie, probabil, să-mi promit: Va urma“ (p. 545), promisiune care va rămîne – vai! – neonorată…

(Încă o „codă” despre Echinox 50 – data viitoare!)