CIPRIAN VĂLCAN: LILIANA HERRERA (1960-2019)

Am întîlnit-o pentru prima dată pe Liliana Herrera la Sibiu, în 2007, cu ocazia colocviului Cioran organizat de Eugène van Itterbeek, însă n-aş putea spune că am şi cunoscut-o cu acel prilej, fiindcă am văzut-o doar de la distanţă, pe urmă am salutat-o în trecere şi, mai apoi, am aflat că e bolnavă şi nu poată să-şi ţină conferinţa. M-am gîndit că e urmărită de un ghinion teribil, mai ales că aflasem că avusese deja parte de un alt incident neplăcut la sosirea în România – compania aeriană cu care călătorise îi pierduse bagajele.

Timp de vreo trei ani, n-am mai avut nicio veste despre Liliana, pînă cînd am primit un mesaj de la ea în care mă ruga să-i trimit La concurrence des influences culturelles francaises et allemandes dans l’œuvre de Cioran, teza mea de doctorat susţinută la École Pratique des Hautes Études din Paris în 2006 şi publicată la Editura Institutului Cultural Român în 2008. I-am răspuns imediat, i-am mărturisit că nu mai am niciun exemplar din carte şi nici nu reuşesc să găsesc în librării, însă i-am propus să-i pun la dispoziţie PDF-ul volumului. A acceptat, aşa că i-am trimis ce aveam. După mai bine de un an, mi-a scris din nou, mi-a spus că i-a plăcut cartea şi ar vrea să o traducă în spaniolă. I-am mulţumit şi am rămas în legătură. Cînd Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran a fost publicată, m-a invitat pentru o serie de conferinţe la Pereira.

Am cunoscut-o cu adevărat pe Liliana abia cu prilejul şederii mele de zece zile în Columbia. De la distanţă, îmi făcuse impresia că e o persoană misterioasă, emotivă şi foarte rezervată. La Pereira, am descoperit un om de o rară delicateţe, înzestrat cu o energie inepuizabilă, cald, plin de farmec, cu mult simţ al umorului, capabil de un entuziasm molipsitor, dovedind o admirabilă francheţe. Liliana trăia pentru Cioran, pentru muzică, pentru studenţii ei, pentru prietenii ei, mereu gata să dea cîte o mînă de ajutor, mereu gata să se implice în sprijinul celor talentaţi, dar lipsiţi de resurse. Se mişca cu o graţie imposibil de imitat şi, datorită atitudinii ei, făcea adevărate miracole, intimidîndu-i pe birocraţi, făcîndu-i să bată în retragere pe neciopliţi, dezarmîndu-i cu un simplu zîmbet pe proştii ce se dovedeau prea siguri pe ei. Aşa cum se şi cuvenea, era adorată de studenţi, care ar fi urmat-o şi pînă la capătul pămîntului dacă li s-ar fi cerut. Însă Liliana nu cerea niciodată nimic, ci doar impunea prin prezenţa ei plină de fineţe, iar asta o făcea irezistibilă.

În doar cîţiva ani, mulţumită tenacităţii sale extraordinare, dar şi farmecului ei personal imposibil de negat, a ştiut să transforme o universitate columbiană de provincie, Universitatea Tehnologică din Pereira, în cel mai important centru pentru studierea operei lui Cioran din America Latină. A reuşit să aducă la Pereira intelectuali din Franţa, Olanda, Spania, Canada, Brazilia, România, a publicat mai multe volume colective despre Cioran, a coordonat teze de doctorat şi lucrări de licenţă dedicate lui Cioran, a dat interviuri pentru cele mai importante ziare columbiene, a tradus articole şi cărţi, a participat la emisiuni de radio şi de televiziune, a lipit ea însăşi peste tot prin oraş  afişe care anunţau desfăşurarea colocviului Cioran. Şi, pentru ca lucrurile să capete şi mai multă amploare, a izbutit să implice în proiectul său universităţi şi grupuri de intelectuali din oraşele învecinate, astfel încît despre Cioran se vorbea nu numai la Pereira, ci şi la Manizales, Armenia şi Cartago.

Casa Lilianei şi a lui Carlos, remarcabilul ei soţ, fost rector al Universităţii Tehnologice din Pereira, era plină de cărţi, instrumente muzicale, discuri cu muzică clasică şi nenumărate CD-uri. Adesea, buna ei prietenă, cîntăreaţa Beatriz Calle, improviza, cu neverosimila sa voce gravă, formidabile concerte pentru invitaţii din străinătate în jurul pianului din sufragerie. Oamenii simţeau că au parte de ceva unic, de ceva ce nu mai e cu putinţă în Europa tot mai obsedată de tehnologie şi de productivitatea zilelor noastre, chiar dacă fusese posibil pe vremuri, în epocile a căror evocare pare să fi rămas doar în seama literaturii.

Camera Lilianei era un veritabil muzeu în miniatură dedicat României: imense fotografii cu Cioran din diverse perioade ale vieţii lui, steagul României, icoane pe sticlă, ulcioare de lut, păpuşi, măşti din Maramureş, farfurii de porţelan pictate cu motive populare româneşti, ediţii româneşti şi franţuzeşti ale cărţilor lui Cioran, cutii de lemn, mărţişoare, ploşti pentru ţuică. Liliana era încredinţată că, într-o altă viaţă, se născuse şi trăise în România, iar pasiunea ei pentru aceasta ţară bizară şi îndepărtată i se trăgea de atunci.

Aşa cum mi-a povestit în serile petrecute la Pereira, după ce partea oficială a întîlnirilor noastre se încheiase, Liliana era complet transformată, total copleşită de emoţie, cînd reuşea să vină în România, aşa că abia dacă mai era în stare să îngaime cîteva vorbe, mînca foarte puţin şi numai cu mare greutate, îşi pierdea brusc energia şi avea nevoie de toată susţinerea lui Carlos pentru a-şi duce la bun sfîrşit călătoria. Visa ani de zile să se întoarcă în România, îşi imagina fiecare detaliu, fiecare bulevard pe care urma să păşească, fiecare monument pe care îşi propunea să-l viziteze, dar cînd ajungea, în sfîrşit, să i se împlinească dorinţa, nu mai putea să facă aproape nimic, era paralizată de o spaimă superstiţioasă, se simţea trădată de propriul trup devenit brusc incapabil s-o mai slujească. În Columbia, tînjea să vină în România, simţea că e măcinată de dorul inexplicabil de a bate străduţele micilor oraşe transilvane pe urmele lui Cioran, însă cînd era timpul ca asta să se întîmple, suferea cumplit şi, vreme de două săptămîni, bolea aproape fără încetare. România, ţara pe care o iubea atît de mult, ameninţa să se transforme într-o otravă pentru făptura ei firavă, dar asta n-o împiedica să viseze că ar putea să obţină într-o zi cetăţenia română şi să se mute undeva în Transilvania.

Încercînd să înveţe limba maternă a lui Cioran, Liliana s-a gîndit că ar avea nevoie de un vorbitor nativ de română. A căutat peste tot, dar în Columbia erau foarte puţini români şi cei mai mulţi dintre ei se găseau la Bogota. În cele din urmă, a descoperit că exista un  român şi la Pereira, o chelneriţă foarte tînără. A reuşit să ajungă la ea şi a rugat-o să-i predea limba română. Intimidată, probabil, de ideea că ar trebui să ţină cursuri pentru o profesoară universitară, tînăra a refuzat, pretextînd că are un program prea încărcat. Liliana nu s-a dat bătută şi a încercat să înveţe singură, folosind diverse cursuri editate la Bucureşti. Şi, pentru ca să aibă mai mult şanse de reuşită, l-a convins să se implice în proiect şi pe Rodrigo Menezes, un admirabil intelectual brazilian interesat de opera lui Cioran, aşa că vreme de mai mulţi ani au studiat împreuna limba română intrînd pe Skype şi ascultîndu-se unul pe celălalt.

La un moment dat, pe cînd eram cu ea şi cu Carlos, Liliana m-a întrebat care e formula folosită de preotul ortodox în timpul slujbei cununiei. Am încercat să pronunţ cît mai lent şi mai clar: „Se cunună robul lui Dumnezeu x. cu roaba lui Dumnezeu y.“. Mi-a cerut să-i traduc. Am tradus imediat, explicîndu-i că „rob“ e sinonimul lui „sclav“. În plus, pentru că văzusem în apropiere de casă o roabă cu care muncitorii angajaţi de Carlos transportaseră materialele necesare pentru construirea unui mic atelier de tîmplărie, i-am spus că şi acest instrument atît de util e numit tot „roabă“ şi i-am explicat cum funcţionează omonimia. Explicaţiile mele au fascinat-o, întărindu-i convingerea că limba română e o limbă plină de forţă. A luat un caiet şi m-a rugat să scriu în el : „Se cunună robul lui Dumnezeu Carlos cu roaba lui Dumnezeu Liliana“. Am ascultat-o amuzat şi am scris ce mi-a cerut, folosind litere mari de tipar.

După ce am aflat, în toamna lui 2019, cumplita veste despre moartea Lilianei, n-am putut să nu mă gîndesc că acele cîteva cuvinte scrise în joacă trebuie să fi rămas în continuare pe un caiet din camera ei de la Pereira.