MIRCEA MOŢ: BUCUREŞTIUL ŞI DUBLUL SĂU

Un volum publicat de Andreea Răsuceanu în urmă cu câţiva ani, Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului (Humanitas, 2016), se impunea ca o „carte-experiment“, ce viza relaţiile dintre „oraş şi proiecţia sa literară“, cu „diferite moduri de a citi peisajul urban“. Autoarea era atentă la felul în care oraşul ca spaţiu real se transformă într-un „peisaj interior“, al scriitorului, influenţând hotărâtor perspectiva cititorului asupra realităţii.

În intenţia celor două autoare, Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu, un Dicţionar al locurilor literare bucureştene (Bucureşti: Humanitas, 2019) „nu poate fi decât subiectiv şi neconvenţional, de vreme ce explorează toposuri şi legende urbane privite cu ochii, bătute cu pasul şi întipărite în memoria personajelor“. Dar, mai ales, punctul de plecare al dicţionarului îl constituie ideea „că spaţiul joacă în literatură un rol crucial, majoritatea operelor conţinând o „hartă“ pentru uzul personajelor, ale cărei coordonate se pot sau nu plia pe o geografie obiectivă”.

„Repertoriind locurile importante din Bucureştiul literaturii“, autoarele au intenţionat să surprindă „acel esprit du lieu care le defineşte natura, precum şi atmosfera pe care ele o degajă, în diverse epoci şi contexte“. Cu atât mai mult cu cât, din perspectiva literaturii abordat, Bucureştiul „are inevitabil o componentă reală/istorică/documentară şi o componentă fictivă/sacră/mitologică, pe care articolele de dicţionar le pun faţă în faţă: există case inventate, plasate pe străzi reale (bunăoară, casa Rimilor pe strada Romulus ori a doamnei T. în parcul Filipescu), există străzi inventate, plasate în cartiere existente (strada Marcu Aoleriu din O noapte furtunoasă, situată în cartierul Uranus), după cum există şi viziuni perfect conturate ale unui Bucureşti imaginar (proiectul urbanistic al arhitectului Ioanide)“.

Critici literari de certă vocaţie, cele două autoare nu neglijează faptul că „există întotdeauna o legătură subtilă, un consens secret între personaj şi locul pe care el îl ocupă ori îl traversează. Spaţiul oferă adesea un indiciu social, de statut economic, financiar ori profesional, subliniind totodată o anumită dimensiune sufletească, emoţională a personajului; spaţiul poate juca un rol premonitoriu sau, dimpotrivă, poate declanşa un proces de rememorare“. Având în vedere Bucureştiul ca spaţiu literar, autoarele recunosc faptul că logicii „lexicografice i s-ar fi putut substitui una tematică, de vreme ce în paginile literaturii descoperim Bucureştiul diurn şi Bucureştiul nocturn, Bucureştiul estival şi cel hibernal, Bucureştiul orizontal/vertical, Bucureştiul construit/decon­struit (de cutremure, bombardamente, incendii, demolări), Bucureştiul inventariat – după modelul Moşii (Tablă de materii), cartografiat ori machetat, Bucureştiul văzut de sus şi cel subteran, Bucureştiul privit cu ochii copilului sau cu ochii adultului etc.“.

În locurile cu cel mai mare potenţial romanesc (Cişmigiul, Calea Victoriei, Şoseaua, Bulevardul Brătianu), se suprapun cel puţin patru straturi temporale – un Bucureşti de secol xix, unul interbelic, unul al „epocii de aur“ şi unul contemporan. Aşa stând lucrurile, dicţionarul e dublat de un atlas, pe care se vede unde se intersectează traiectoriile personajelor, cum sunt distribuite adresele reale sau fictive, care sunt cartierele cele mai po­pulate, străzile cele mai frecventate, restaurantele cele mai prizate într-o epocă sau alta.

Există în carte un echilibru între atenţia acordată locului ca spaţiu real, (oferind cititorului informaţii necesare) şi particularităţile acestuia  în imaginarul scriitorilor, insistându-se în mod deosebit asupra „transfigurării“ spaţiului în universul textului. Cafeneaua Capşa este locul „de întâlnire a intelectualilor români, aici purtându-se şi mare parte dintre discuţiile pe teme social-politice  din roman“ ( romanul lui Eliade, Huliganii). În acelaşi timp, cele două autoare au în vedere felul în care scriitorii transformă locul într-un autentic topos literar, cu deschideri spre particularităţile imaginarului scriitorului respectiv. Sirena de la uzinele Griviţa este, se subliniază în volum, bine valorificată de autor (Mircea Eliade, Huliganii), ea „declanşând veritabile crize de conştiinţă“, mai mult, evenimentele de la cunoscutele ateliere (greva şi reprimarea ei) „capătă o valoare simbolică şi profetică“. Strada Antim din romanul lui G. Călinescu nu poate fi menţionată decât în contextul modalităţilor artistice caracteristice prozei călinesciene, locul real legitimându-se în felul acesta ca un autentic topos literar: „Adept al tehnicilor narative balzaciene, G. Călinescu face din înfăţişarea străzilor, a caselor şi interioarelor un portret indirect al personajelor“. Mai amintesc doar felul cum este prezentată uzina/topitoria Lemaitre. În Orbitorul lui Mircea Cărtărescu aceasta este asociată unei butaforii colorate, „care se va dezmembra în faţa privitorilor, descrisă în cheie ironic-ludică“ (s.n.), în timp ce la Mircea Eliade fabricile Lemaitre capătă „o cu totul altă semnificaţie”: „Locul – marginal şi pustiu – închide în el promisiunea unui spaţiu al evaziunii, lipsit de limite vizuale, a eliberării totale de orice fel de constrângeri citadine“.

Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu nu intenţionează să facă o inventariere a locurilor bucureştene în literatura română din toate timpurile. Când au în vedere „locuri literare“, cele două autoare optează deja pentru o lectură ce deschide perspective asupra imaginarului scriitorilor vizaţi. Ele nu sunt deloc dispuse să stabilească egalitate între realitatea Bucureştiului şi celălalt Bucureşti, ideal, „reflecţia“ şi, până la un punct, de-naturat, în sensul în care natura lui reală se metamorfozează într-o seducătoare, prin însăşi condiţia literaturii, inconsistenţă. În această situaţie, Dicţionar de locuri literare bucureştene contează ca un volum ce plasează în prim plan plăcerea unei lecturi complexe, deosebit de flexibile, adaptându-se la modul firesc textului pe care-l are ca obiect. Este, până la un punct, o „lectură fragmentară“ care, din unghiul motivului, al spaţiului, deschide generoase perspective asupra întregului unei opere, în specificul său, cu sugestii spre metamorfozele epicului românesc în special.

Uneori, autoarele se rezumă să menţioneze prezenţa unui anumit loc în operele literare, fără trimiteri la semnificaţii ori la modalităţi artistice. La piaţa Chibrit, bunăoară, „e raiul copiilor de muncitori din mahalaua ceferiştilor care, în Groapa, merg acolo să fure pepeni“, în Moartea unui dansator de tango, piaţa Chibrit „e graniţa zonei de influenţă a lui Gogu Vrabete“, după cum, tot în romanul lui Stelian Tănase, tot acolo „are loc o dramă despre care însă nu aflăm prea multe”. De altfel, dicţionarul întăreşte ideea că scriitorii, în funcţie de specificul prozei lor, au predilecţie pentru anumite locuri ale Bucureştiului, aspect subliniat de altfel: „Aşa cum Strada Pacienţii îi aparţine de drept lui Caragiale, cea a Preoteselor îl are ca arhitect şi unic locuitor pe Mircea Eliade“, la ultimul locul oferind personajului „şansa nesperată a ieşirii din timpul istoric, linear, şi a trecerii în timpul mitic, circular, reversibil“.

Dicţionarul de locuri literare bucureştene rămâne, în fond, cartea dialogului dintre  spaţiul real şi cel imaginar, dintre locurile reale şi proiecţia acestora în operele literare. Este un dialog pe parcursul căruia interlocutorii se influenţează reciproc. Spaţiul citadin ţine nu doar de condiţia modernă a literaturii (şi de anticipări ale acesteia): el controlează sever perspectiva autorului, temperând discret imaginaţia pentru a nu pune în umbră contextul real al naraţiunii. Pe de altă parte, prin însăşi condiţia sa, literatura nu se arată deloc dispusă la o atitudine obedientă faţă de real: preluându-l în text, în limbaj, creaţia îl învăluie în materia ficţiunii până când spaţiul se redimensionează, acceptându-şi atribute cu totul nebănuite.