DAN GULEA: 2 ½ SECOLE DE IDENTITATE

What’s in a name? – o întrebare pe care cultura noastră o descoperă cu adevărat în perioada interbelică, atunci când încep analizele şi teoretizările unui concept mai degrabă proteiform, autenticitatea. Contextul, ne asigură Ştefan Firică în recenta sa Autenticitatea, sensuri şi nonsensuri. Teorii româneşti interbelice în contexte europene (Editura Tracus Arte, 2019), este unul complex, pentru că este epoca în care se instaurează extremismul politic, este epoca în care radicalismul artistic poate fi citit drept un ecou al acestui extremism politic (de aici, avangardele).

Mai mult, autenticitatea are o istorie venerabilă, ne asigură autorul, care coboară până la începuturile foucauldiene ale modernităţii, prezentând analize de Theodor W. Adorno (Jargon der Eigentlichkeit, 1964), Lionel Trilling (Sincerity and Authenticity, 1972), Charles Taylor (cu două volume, Sources of the Self, 1989 şi The Ethics of Athenticity, 1991), Jacob Golomb (In Search of Authencity, 1995) sau Alessandro Ferara (Reflective Authenticity, 1998) – lucrări ce schiţează o istorie „cel puţin bicentenară a conceptului“, de la Rousseau şi Diderot, la Herder, Kierkegaard, Nietzsche, Freud, Heidegger, Sartre.

Lucrarea este o parte dintr-o teză de doctorat, ce dovedeşte o preocupare substanţială faţă de acest subiect de istorie a ideilor, descompunând termenul de autenticitate şi atitudinile sale de-a lungul unor serii conceptuale din câmpuri de idei ce au interferat adesea; nu este doar o analiză a unor expresii convergente, precum, de pildă, germanul Individualität, franţuzescul sincérité, ibericul espontaneidad, italienescul propria natura – ci şi minuţioasa urmărire terminologică a lor, aşa cum, de exemplu, conceptul de propria natura este analizat în contextul dat de sincerità, maschilità şi de teppismo, iar conceptele emigraţiei ruse sunt urmărite în opera lui Berdiaev sau Şestov. „S-a argumentat convingător, spune autorul, că autenticismele postromantice de secol xx sunt obsedate de aceeaşi fantasmă a unei fiinţe ierarhizate, construite după anumite simetrii, sau de negarea ei. Versiunea românească doar împărtăşeşte o caracteristică a celorlalte curente europene, dezvoltate anterior sau concomitent“ (p. 257).

Departe de a fi autentici „per se“, autorii noştri se integrează unor mişcări şi mode culturale europene; un exemplu: „Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu sunt adeseori mai apropiaţi de frenezia adolescentină din manifestele programatice neoromantice din jurul Jugendbewegung [„mişcare a tineretului“, de tip fin de siècle] decât din elaborările absconse şi, în fond, inimitabile din Sein und Zeit“ (p. 223).

Preocuparea teoreticianului, deopotrivă universitar bucureştean şi cercetător la institutul „G. Călinescu“ pentru teoriile identităţii poate fi urmărită încă din Strategii ale (de)construcţiei identitare în proza interbelică românească, 2013 – lucrare realizată în cadrul unui program academic de cercetare – ce vizează, în principal, romane de N. Steinhardt şi C. Fântâneru, urcând şi până la generaţia 2000 (Ioana Nicolaie, Dan Sociu ş.a.), un text care este retipărit într-un volum recent, cu acelaşi titlu, la Editura Muzeului Literaturii Române.

Cu centrul de greutate în perioada interbelică, în atitudini şi manifeste semnate de Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sebastian, Ionescu, Cioran, pe de o parte, dar şi în cele semnate de Camil Petrescu, Blecher, Holban, Octav Şuluţiu, autenticitatea este un subiect expus începând cu modernismul lovinescian şi continuând până la teoriile autohtone despre „dispariţia“ şi „întoarcerea autorului“ din a doua jumătate a secolului xx – Eugen Simion ocupând un loc semnificativ în acest punct al raţionamentului autorului.

Ştefan Firică realizează un repertoriu riguros al formelor şi consecinţelor pe care le poate genera autenticitatea de tip interbelic. Nu sunt uitate, într-o enumerare ce ajunge până la ceea ce autorul denumeşte douămiism, celelalte tipuri de autenticitate, între care „cea mai consistentă varietate postbelică“ este autenticitatea optzecistă, cu enunţarea unor autori semnificativi, precum Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun.

Urmărind refracţiile autenticităţii în diverse teorii şi medii teoretice, de felul autoficţiunii („una dintre cele mai pasionate dispute literare“), al naratologiei („ermeticele contururi lintveltine se transformă acum în linii punctate“), dar şi în medii „practice“ (literatura self-help şi originile sale pozitiviste, extremismul politic de dreapta – arătând, de pildă, relaţia dintre Julius Evola şi Mircea Eliade, esenţială pentru întâlnirea Evola/Zelea-Codreanu, „mijlocită probabil de autorul român“), „tirania“ eului asupra discursului se constituie într-un amplu text de tip enciclopedic, despre o epocă ce comportă foarte multe nuanţe, unde înregimentările şi fidelităţile contează: epoca interbelică.

Trăsăturile literare ale autenticismului („autodiegeză, analitism, antiestetism, autobiografism, suprapunerea instanţelor autor – narator – personaj“, se spune într-o elocventă enumerare) sunt urmărite în corelaţie cu desfăşurările şi lecturile lor psiho-sociale, economice, filozofice, antropologice sau politice, fiecare dintre ele contribuind cu cel puţin câte un ideologem la definirea sincronică a unui concept complex, autenticitatea.

Originile galice ale conceptului de generaţie, teoria italiană a celor două patrii (una decadentă, alta emergentă), preluate de Mircea Vulcănescu în dezbaterea autohtonă, „papinismul“ românesc, ideolectul cioranian („hegelianism, mutaţionism genetic şi misticism creştin“), substanţialismul lui Camil Petrescu, literatura, etiologia tangoului – sunt doar câteva din temele pe care Ştefan Firică le ordonează metodic în biblioteca autenticismului şi a autentismului românesc, într-un periplu cultural ce poate începe de la sursele literaturii gidiene la „autoficţiunea doubrovskyană din jurul anului 2000“. Se adaugă acestui conţinut o exprimare ce face adesea cu ochiul cititorului de literatură română; de pildă, când vorbeşte de Camil Petrescu şi de exprimarea sa, se constată că „tot ce-i neînţeles aici se schimbă în neînţelesuri şi mai mari în Doctrina substanţei“ sau, la Cioran, există o „fază bottom a depresiei“, atunci când reuşeşte „să se ridice la înălţimea disperărilor lui“; în privinţa lui Noica, apar unele contexte „curat legionare“.

Prin intermediul unui termen suficient de volatil, dar şi suficient de cunoscut, cu numeroase reveniri în discursul public atât în perioada interbelică, cât şi în neointerbelicul imediat postdecembrist (dacă am face referire doar la emergentismul lui Papini sau Ortega y Gasset în spaţiul nostru), conectat la bibliografia de ultimă oră, Ştefan Firică scrie o monografie pentru care „autenticismul nu poate fi nici condamnat, nici exonerat «în bloc» de responsabilităţi, multiconectivitatea sa facilitând accesul către anumite partizanate ideologice, dar şi către opţiunile alternative, disponibile în aceeaşi logică a reţelei“. O pasionantă istorie a ideilor.