ALICE VALERIA MICU: DRAGOSTEA. DECI MOARTEA

Veronica D. Niculescu, traducătoarea care ne-a dăruit printre altele, versiunile în limba română ale prozei lui Samuel Beckett şi o mare parte din opera lui Vladimir Nabokov, a publicat la Editura Polirom în 2020 Toţi copiii librăresei. Este un roman al vulnerabilităţilor cu o construcţie prozastică fragmentară, care aduce în faţa cititorului un personaj delicat, abia ieşit din adolescenţa sfârşită abrupt şi dureros. Silvia Albu are un parcurs experienţial marcat de disfuncţionalităţile familiei, tarele societăţii româneşti din anii ’80, lupta pentru supravieţuire, exprimată nu doar prin obţinerea unui post bun, ci şi a unui… sul de hârtie igienică. Personajele care se evidenţiază sunt copiii, maturizaţi prea devreme, figuri emblematice, reflectând o societate zbuciumată, în efortul de a face faţă constrângerilor economice. Realitatea politică e doar un fundal.

Librăreasa de 23 de ani poartă stigmatul unui trecut nefericit. Abia revenise în Piteştiul natal, pe care fusese nevoită, de ruşine, să-l părăsească înainte de terminarea liceului, din cauza unei sarcini şi să se refugieze la Sibiu, la o mătuşă, unde a născut un copil mort. La cinci ani după tragicul eveniment şi după moartea mamei, Silvia s-a întors în oraşul natal şi s-a angajat librăreasă într-un cartier de margine. Povestea ei este povestea multor fete crescute în familii cu atmosferă tensionată, unde se punea accentul pe imaginea şi poziţia în societate şi mai puţin pe consolidarea legăturilor. Intrarea abruptă în maturitate îi accentuează sensibilitatea şi o aduce în centrul unui univers de copii vulnerabili, delicaţi, flămânzi, ciudaţi, bolnavi, marginalizaţi, pe care îi ocroteşte instinctual matern, cu blândeţe, cu timiditate, din interiorul unei copilării neterminate, proiectată brusc într-o maturitate discretă. Emoţional, ea nu este pregătită să întâmpine etapele vieţii şi mai ales dragostea.

Deloc întâmplător, El este ceasornicarul cartierului, personaj simbol. Refugiată în universul sufletesc al copilei ce-a fost, Silvia e o singuratică, o inadaptată ce încearcă să îmblânzească prezentul, pentru a-şi face loc în societate, metabolizând, prin rememorare, trecutul. Familii, prieteni sau fraţi, lumile mărunte, cum e spitalul de pediatrie, cu monotonia lui spartă doar de sosirea altor mici pacienţi, ştrandul, toate compun întregul în care se conturează cartierul. E o adevărată Simfonie animalieră acolo, în care librăreasa, în felul ei stângaci şi sensibil de a se integra, le găseşte tuturor vânzătorilor un corespondent faunistic. Referinţa la microromanul cu acelaşi nume al autoarei nu e întâmplătoare, dar nu e singura legătură cu cărţile Veronicăi D. Niculescu. Roşu, roşu, catifea este chiar un joc al copiilor din Toţi copiii librăresei, care devine, într-un anumit fel, prin reluarea unor modele, scenarii, secvenţe din cărţile anterioare, o opera completa.

Deşi romanul abundă în amănunte recognoscibile pentru cei ce au trăit acele vremuri, panorama comunismului este doar cadrul scenografic al poveştii sensibile despre supravieţuirea unei tinere „liberă şi întreagă cum pot fi doar copiii de cinci ani“, un episod inconştient armonic într-o societate distopică şi disarmonică. Titlul romanului se regăseşte abia spre final, când librăreasa, căreia soarta i-a refuzat experienţa maternităţii, îşi asumă ocrotirea copiilor ce vin în magazin, ipostaze multiple ale copilului pierdut. Între primele zile ca vânzătoare în librărie şi întoarcerea definitivă a ceasornicarului la Bucureşti se desfăşoară parcursul sinuos al maturizării Silviei, cu sărituri în trecut, în copilărie, în adolescenţă, la Sibiul exilului forţat.

Toate acele etape, oamenii, întâmplările sunt rând pe rând asumate şi limpezite, pe măsură ce dragostea ceasornicarului aduce în viaţa ei lumină şi stabilitate emoţională, atât de necesare pentru a face pace cu trecutul, o reprezentare a expresiei „Timpul le rezolvă pe toate“. Fără să fi publicat poezie, din câte ştiu, romanul Veronicăi D. Niculescu este poematic în sine, cu detalii de filigran, cu titluri de capitol ca un vers memorabil („Dragostea, deci moartea“), cu multă delicateţe şi imagini metaforice („Spaima sub pături, un ciob lung înfipt între coaste“), cu geometria spaţiilor în care toate lucrurile au o pereche în altă lume, într-un dans sinestezic. Simbolicul e echilibrat cu psihologicul şi recunoşti în personajul principal femeia-copil căreia autoarea i-a împrumutat mult din sensibilităţile personale din celelalte cărţi scrise de ea. Remarcabilă este absenţa stridenţelor, ironia unor episoade, precum şi felul în care Veronica D. Niculescu pune în lumină pasivitatea femeilor în societatea abuzivă, exactitatea detaliilor şi decizia de a rămâne fidelă realităţilor trăite de femei în acea epocă, fără să răzbune post-factum soarta lor în comunismul românesc printr-un parcurs de forţă al personajului principal. Un roman al limitelor, al trăirilor suprapuse, al singurătăţilor, pe care autoarea le urmăreşte din chiar miezul lor, fiind martor sensibil şi omniprezent.

Un roman retrospectiv luminos asupra unei perioade văzute dintr-o perspectivă personală, fără accente ideologice, ce marchează o continuitate firească şi ascendentă în şirul cărţilor Veronicăi D. Niculescu.