CRISTIAN VASILE: PENTRU O ISTORIE A ACADEMIEI

Acest an 2020 a fost cu totul aparte din cauza pandemiei generate de noul Coronavirus, criză sanitară care a determinat inclusiv suspendarea sărbătoririi, la 4 aprilie, a zilei Academiei Române. Există un precedent în acest sens care a fost tratat mai în amănunt de către acad. Dan Berindei – vezi Istoria Academiei Române, 1866-2016, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016. Aflăm din acest volum că, deşi înfiinţată în 1866, noua organizaţie culturală s-a putut întruni în plen abia peste un an, amânarea fiind provocată în principal de „izbucnirea unei crunte epidemii de holeră“ (p. 58).

Cartea este întemeiată în cea mai mare parte pe surse istorice deschise, mai ales în ceea ce priveşte perioada secolului XX, însă reuşeşte să aducă în atenţie teme esenţiale legate de raporturile mediului intelectual cu puterea politică. Primele trei capitole sunt consacrate începuturilor vieţii academice, întruchipate îndeosebi de Societatea Literară (Academică) Română, organism cultural al cărui rol fundamental era alcătuirea dicţionarului limbii române şi a gramaticii. Dezideratul era firesc în contextul cristalizării naţiunii române şi a statului naţional. Este important de subliniat că şi peste aproape un secol (la momentul 1948-1958) prioritatea noii Academii, trasată de factorul politic pro-sovietic, a fost elaborarea unui Dicţionar al limbii şi a unei gramatici (dar din perspectivă marxist-leninistă). A fost motivul pentru care noul institut de lingvistică, integrat Academiei rpr, a fost unul dintre centrele cele mai populate ale forului ştiinţific suprem precum şi ţintă predilectă a epurărilor. „Naţiunea socialistă“ trebuia să aibă parte de un nou lexicon, de alte reguli ortografice şi de un nou vocabular (politic).

Transformarea radicală a sistemului de cercetare a fost, inevitabil, strâns legată de reformarea comunistă a Academiei Române. Spre deosebire de cazul sovietic, unde a fost nevoie de o tranziţie de peste 10 ani de la preluarea puterii şi de crearea, în prealabil, a unei Academii comuniste, în România noua Academie a apărut după numai patru ani, în vara lui 1948. Problema reformării în sens comunist a sistemului educaţional şi de cercetare s-a pus cu adevărat abia spre sfârşitul anului 1947 şi nu a venit dinspre titularul de la Ministerul Educaţiei Naţionale (Ştefan Voitec – membru în conducerea Partidului Social-Democrat), ci de la echipa comunistă din minister condusă de subsecretarul de stat Gheorghe Vasilichi. După toate indiciile, Vasilichi a lucrat cu activiştii principalei Secţii ideologice a CC al PCR, secţie condusă de Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. (Arhivele Naţionale, fond cc al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 30/1947, f. 20). La rândul său, Chişinevschi se sfătuia în privinţa planurilor comuniste de reformă în educaţie şi cercetare cu Ana Pauker şi Vasile Luca. Aceste proiecte de transformare radicală a învăţământului şi a cercetării erau puternic legate de iniţiativele privind eliminarea profesorilor universitari şi a directorilor de institute care erau indezirabili din punctul de vedere al conducerii pcr. Iniţial, Chişinevschi a conceput (probabil la începutul verii lui 1947) un act normativ de înfiinţare a unei Comisii interministeriale a Învăţământului Superior care să aibă în atribuţii „comprimarea raţională a corpului didactic“, în fapt o drastică înlăturare din funcţie a profesorilor universitari aflaţi pe listele negre ale comuniştilor. La punctul iv al acestui material asumat de I. Chişinevschi se preciza că: „Atribuţiile Comisiei interministeriale se extind şi asupra Academiei Române“. De asemenea, Comisia urma să facă propuneri concrete şi în privinţa institutelor de cercetare extrauniversitare. Se contura deja ideea subordonării acestor institute unei Academii dependente de guvern şi de partidul comunist.

Într-un alt document, intitulat Reforma învăţământului din primăvara anului 1948, elaborat probabil de sus-amintita echipă de specialişti comunişti de la Ministerul Educaţiei, era inclusă la punctul B atât Academia de stat a RPR, cât şi Institutele de cercetări ştiinţifice. În această schiţă de reformă a educaţiei se menţiona că: „Cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării este Academia de stat a RPR. Actuala Academie Română trebuie să fie reorganizată ca instituţie de stat pe bază de lege. Criteriul alegerii ca membru al Academiei trebuie să fie valoarea ştiinţifică, ţinuta morală şi atitudinea democrată [procomunistă]. După aceleaşi criterii se vor integra în această instituţie Academia de Medicină şi instituţiile similare, denumirea de Academie fiind unică pe întreaga ţară. Academia de stat a RPR va fi organizată pe secţii. Dependent de ea se vor organiza institutele de cercetări ştiinţifice. Academia de stat a RPR depinde de Preşedinţia Consiliului de Miniştri“. Orice urmă de autonomie a noii instituţii academice urma să dispară. În întreaga perioadă comunistă, Academia a depins de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, până şi cea mai mică modificare a Statutului trebuia aprobată de guvern. Mai multe detalii despre această subordonare se regăsesc în volumul lui Dan Berindei (vezi cap. 7 – Academia prizonieră, 9 iunie 1948–22 decembrie 1989, pp. 312-405).

Este important să precizăm faptul că factorii de decizie care s-au ocupat de redactarea textului constituţional la 1948 au ţinut în mod expres să menţioneze şi institutele de cercetare în noua Constituţie. La art. 23, se stipula că: „statul încurajează şi sprijină dezvoltarea ştiinţei şi a artei şi organizează institute de cercetări“. Motivul includerii poate fi bănuit: se sublinia o dată în plus faptul că înainte de 1945, sub regimurile burgheze, nu s-a acordat atenţie acestui domeniu, înfiinţarea institutelor fiind mai degrabă rezultatul unor iniţiative personale. În plus, din perspectivă comunistă, institutele de cercetare au fost ataşate în mod inadecvat universităţilor, fără a fi propriu-zis instituţii „de stat“. Mult mai important, ideea care se dorea a fi scoasă în evidenţă era aceea că statul burghez a neglijat rolul acestor institute şi nu le-a coordonat activitatea pentru a le utiliza spre progresul general al societăţii. A rezultat izolarea lor de societate, situaţie ce urma să înceteze odată cu consolidarea noului regim „democrat-popular“. Revenind la impactul „legii fundamentale“ a României comuniste, trebuie spus că Decretul din 9 iunie 1948, prin care era desfiinţată Academia Română şi înfiinţată Academia RPR, se inspira din Constituţia recent promulgată şi trasa celui mai înalt for cultural obligaţia de a-şi „desfăşura activitatea potrivit cu nevoile de întărire şi dezvoltare a Republicii Populare Române“ şi de a promova ştiinţa şi cultura „în toate domeniile“; iar acest lucru urma să îl realizeze „în vederea ridicării nivelului material şi cultural al poporului“. Decretul prelua în mare parte din prevederile şi spiritul planurilor de reformă de la începutul anului 1948; deşi precizarea „de stat“ lipsea din denumirea oficială a noii Academii, textul legii prevedea în mod clar că aceasta este o „instituţie de stat“. Sub presiunea puterii politice, vechea Academie Română – drastic epurată – a fuzionat în fapt cu Academia de Medicină şi cu Academia de Ştiinţe într-o unică structură aflată sub controlul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. (Spre deosebire de cazul sovietic, Academia RPR nu avea şi particula „de ştiinţe“).

Chiar dacă este mai degrabă o istorie evenimenţială, uneori aseptizată, lucrarea alcătuită de acad. Dan Berindei se poate citi cu folos, mai ales dacă în paralel se recurge şi la studiile datorate lui Lucian Nastasă, lucrări despre patologiile vieţii intelectuale, academice şi universitare.