Recepţionat şi interpretat de critica şi istoria literară (în bună parte) ca o derivaţie în contemporaneitate a mişcării avangardiste, onirismul românesc s-a dovedit a fi unic în peisajul literar european (şi nu numai) oferind, prin mijlocirea insinuantei descinderi imagistice în vis, o cale de evadare, de nesupunere faţă de metoda de creaţie, impusă oficial, a realismului socialist, pe care întreaga generaţie şaizecistă de la noi a căutat cu ingeniozitate a-l deborda definitiv. Recursul la vis n-a însemnat însă nicidecum reproducerea, rememorarea mecanică a fantasmelor produse în subconştientul scriitorului, a oamenilor în general, într-o creaţie artistică de nivel suprarealist, ci dimpotrivă, construirea, cu o deplină determinare lucidă, a unui alt univers, imaginar, posibil existenţial, similar cu acela rezultat, prin amalgamarea abracadabrantă a elementelor realităţii într-un surogat de vis, unde creatorul să-şi transleze liber emoţiile şi determinarea afectivă, în totală deplinătate de manifestare, cu autenticitate. „Poetul oniric – spunea Leonid Dimov într-o dezbatere pe această temă în revista Amfiteatru (1968) – nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului, creează o operă de artă lucidă, cu atât mai lucidă şi mai desăvârşită cu cât se apropie mai mult de vis“. Şi, tot atunci, unul dintre teoreticienii formulei onirice, D. Ţepeneag, ţinea să precizeze: „În opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi ambiguitatea – dar lucid şi riguros calculat“. Cel care a ilustrat deplin formula onirică a fost Leonid Dimov (1926-1987), într-o poezie de perfectă armonie prozodică, exultând spectaculos într-o luxuriantă şi nestăpânită voluptate de fantezie compoziţională: „Nu suntem singuri. Cirezile norilor fată./ Ne privesc sărbători din podeaua spălată./ Ne pândesc fluturând peste umărul stâng/ Năframe cusute din margini de crâng./ Sunt şi alte privelişti în ochiuri de geam/ Cu legea lui Gauss, cu măgarul lui Valaam,/ Cu stive de scânduri lămâind în soare/ Şi maşini de cauciuc şi unsoare./ Să plecăm mai devreme la bâlciul de oale/ Cu saltimbanci dansând geamparale./ Veniţi! Ne vom da, ne vom da/ În scrânciob peste nopţi de baga/ Şi vom merge, la ziuă, cu toţii acasă,/ Ulcioare ducând şi tigăi pentru masă“ (Lumească). Jocul acesta cu metaforele („turbion imagistic“ spune Ion Bogdan Lefter) alcătuindu-se în construcţii insolite e prezent, ca dominant, în întreaga lirică a lui Leonid Dimov (v. Opera poetică. Vol. i-iii. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Piteşti: Editura Paralela 45, 2010).

Debutând editorial, în 1966, cu volumul intitulat simplu: Versuri, Leonid Dimov se situează, cu îndreptăţire, în fruntea unei grupări de tineri scriitori nonconformişti, între care Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru, Virgil Tănase, Daniel Turcea ş.a., fiecare impunându-şi însă personalitatea distinctă, aparte, chiar dacă sub semnul aceleiaşi formule de exprimare, onirice.

Discursul poetic al lui Leonid Dimov e unul perfect muzical, deprins din tradiţia marilor clasici, cătând însuşi a impune parcă o anume clasicitate, specifică viziunii sale,  nesupusă rigorilor tematice ale epocii. În verbu-i lejer răzbat rezonanţe din iluştrii poeţi contemporani: picanteria pipărată argheziană, exotismul de sorginte balcanică al lui Ion Barbu, portretizările şi peisagistica absurdă din paginile lui Urmuz, totul resuscitat combinatoriu printr-un soi de alchimie magică a potrivirii metaforelor insolite: „Bătrânul Claus, (vecinii nu prea cred),/ Stă cocoţat de veacuri pe-un trepied:/ Costum de sport, sandale noi, tunică,/ Roteşte-n deget o sfârlează mică/ Şi-n barba-i verde, prinsă de podele/ Stau în cârlige, globuri şi mărgele./ El le ciocneşte măiestrit, în unghii/ Şi, fericit, îşi pipăie genunchii…// Zicând: «Te du, o altă jucărie/ Mai altfel, să-mi aduci, mai străvezie».// Gigantică, cioplită-n volte pline/ Spălătoreasa bună care-l ţine,/ Îl unge cu clăbuc, într-o mânie/ Şi rufe roşii suie pe frânghie;/ Căci în boltita cameră de jos/ Cu geam rotund şi gratie de os/ Cu perii, cu lighean, cu pămătufe,/ De când s-a pomenit, se spală rufe“. ş.a.m.d. (Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese). Circulă în poemele (mai ales) din următorul volum, 7 Poeme (1968), personaje ciudate, într-o derulare baladescă ce insinuează, oarecum în replică, anecdotica exotică de iz oriental a cerchiştilor sibieni, evocând universuri şi lumi fantasmagorice, pitoreşti, numai bune pentru o evadare din contextul imediat al realităţilor obtuze: „Pe vasul alb în care stăm de cart/ Să trecem prin Caribde şi Bizerte,/ Avem mantile negre de brocart/ Şi conice tichii de fosfor verde// Gelatinos meleag cu crabi incluşi/ Tăiem, prea calmi în lunecare, pontul/ Şi fiecare ne vedem din uşi/ Cum mestecăm în iris orizontul.// În ochi ne joacă-n cioburi vineţii/ Vechi caldarâm de porturi plutitoare/ Şi gem odgoanele din prăvălii/ Cu marfă galbenă pentru vapoare.// Am cumpărat din ele plase noi/ Aidoma, ovale, de mătase/ Să prindem fluturii de noapte, goi,/ Din insule cu pajişti misterioase“ ş.a.m.d. (Destin cu fluturi).

E în totul aici o gesticulaţie vitală grotescă, de carnaval baroc, desfăşurată în lumini şi culori şocante, fără accente tragice însă căci viziunile poetice ale lui Leonid Dimov sunt edulcorate de plăcerea trăirilor voluptoase într-o existenţialitate artificială dar senină, chiar veselă uneori. Descripţiile abundente, cu enumerări detaliate de elemente realiste dintr-o componentă peisagistică (urbană în deosebi) naturalistă, parodică totuşi, au alura unor ample tablouri de epocă, pictate în tuşe opulente, în centrul cărora se regăseşte autorul însuşi ca un regizor magician: „Duceam de mână fata cea goală cu tricorn/ Să fie – pradă dulce – mâncată de licorn./ Era spre dimineaţă, fântâna somnoroasă/ Suia însingurată un abur de mireasă./ Departe sta oraşul cu tritoni verzi sub dale/ Şi albe edificii în jur de catedrale./ Mugeau în zare trenuri, fugeau în ierbi lăcuste/ Se-mbrobonau cu rouă potecile înguste,/ Iar eu cu podul palmei ştergeam slinos şi spân/ Pe chipul fetei lacrimi, şi-o mângâiam pe sân./ Gândeam că va mânca-o şi-atunci de ce să n-o/ Răpun şi eu în iarbă, zglobiu şi rococo?“ (Vis cu licorn).

Rigoarea parnasienilor, în cultivarea formelor prozodice fixe, reverberează în sonete şi rondeluri cu o metaforică de-acum divergentă în ritualitatea contemplării, căci poetul introduce aici un soi de metafizică paradoxală a trăirilor obscure: „Ardea o lumânare aşezată/ Pe-o altă lumânare ce ardea/ Şi-n alba luminare ca de vată/ M-am aşezat, tot alb, deasupra mea.// Atunci a hohotit o mască lată,/ Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,/ Ardea o lumânare aşezată/ Pe-o altă lumânare ce ardea.// Eu am plutit spre bagdadii, deodată,/ Spre zeul zugrăvit, care privea/ Nepăsător, pe lada înstelată/ Din podul alb cum, făr-a fumega,/ Ardea o lumânare aşezată“ (Rondelul lumânărilor).

Melancolic şi evocator, Leonid Dimov dezvoltă în lirica sa diverse registre ale imaginarului pur, mizând pe estetica formelor poetice în sine, versificând dezinvolt, într-un şuvoi năvalnic de cuvinte combinate spectaculos, factologii imaginare, pe diverse teme picareşti, amalgamate feeric pentru a produce astfel o lume labirintică insomniacă, prin care se mişcă stilizate siluete umane groteşti, dar şi fiinţe stranii descinse aparent din mitologii bizare („Iată-mă experimentând alchimii sub eşafod/ În retorte nevăzute cu scrobeală şi iod,/ Uitat sub cortul barbarilor, printre fete,/ Zmângălind feude noi la stânga de pecete,/ Zidit în turn cu numai călimara/ Ca să-nvii sub feştilă crângurile şi primăvara./ Iată-mă culegând sub capete-nfipte-n pari/ Iarba fiarelor pentru fugari…// Ci absolviţi-mă odată mai iute/ Să vin şi eu pe potecile voastre nevăzute“ – Vis cu spovedanie) totul într-o peisagistică demnă de penelul impresioniştilor (foviştilor), imaginând călătorii mereu prin jungle fabuloase, pe mări ireale sau prin oraşe terifiante, metaforizând până la saturaţie stări emoţionale de un banal exultant dimpreună cu angoase obsesive produse de un derizoriu simbolic. E, fără îndoială, literatura cea mai lipsită de aderenţă la realităţile diurnului social, din care ţine cu orice preţ să evadeze. Şi reuşeşte impecabil, oferind soluţia onirică.