VLADIMIR TISMĂNEANU: INAMICI PUBLICI. SOARTA DISIDENŢILOR DUPĂ ’89

A fost sistemul de convingeri al disidenţilor impulsul de a crea o cultură civică, cel care a dus la prăbuşirea comunismului. Sub vechiul regim, intelectualii independenţi au condus rezistenţa politică şi culturală împotriva regimului conducător şi au formulat gramatica emergentei societăţi civile. Aceşti intelectuali au fost admiraţi în tăcere, probabil chiar de către marele public, dar puţini cetăţeni au îndrăznit să li se alăture întru tulburarea păcii totalitare.

Aşa cum scria Irena Grudzińska Gross într-un articol apărut în revista academică East European Politics and Society: „Michnik, Havel şi prietenii lor nu doar că au luptat pentru societatea civilă, dar, prin viaţa şi scrierile lor, au impus cumva acea societate civilă asupra adesea rezervaţilor lor concetăţeni. Limbajul moral pe care l-au utilizat, şi pe care au continuat să-l utilizeze, aminteşte ce a însemnat de fapt opoziţia: termenii ei erau responsabilitatea şi rezistenţa individuală, şi nu loialităţile naţionale sau de grup. Însă sub noua interpretare, comună [azi] în Polonia şi Cehia, revoluţiile din 1989 au fost pur şi simplu rezistenţa naturală a unor naţiuni întregi la opresiunea naţională şi religioasă. Michnik şi Havel au trebuit să fie degradaţi pentru a face loc noii istorii“.

După ce s-au prăbuşit instituţiile comuniste, aceşti foşti disidenţi, aceşti „scandalagii“, au fost din nou atacaţi şi marginalizaţi. Criticii lor s-au recrutat adesea dintre cei care au făcut într-adevăr foarte puţin spre a se distanţa de vechiul regim, atunci când asemenea gesturi ar fi însemnat ruinarea propriilor cariere şi chiar periclitarea libertăţii personale. Un scriitor ceh descria cândva această nouă clasă politică drept una bazată pe „solidaritatea culpabililor”. Avea dreptate. Susţinătorii lor i-au detestat pe foştii disidenţi tocmai din cauza insuportabilei distincţii etice dintre cei care au făcut ceva să demoleze comunismul şi cei care n-au făcut nimic. În mod ironic, din tabăra ultimilor s-au auzit cele mai zgomotoase apeluri la epurări şi apartenenţă naţională.

Revanşa celor care n-au condamnat vreodată comunismul împotriva celor care l-au provocat şi, la final, distrus, a reprezentat un sindrom caracteristic întregii regiuni. Disidenţii central şi est-europeni au fost admiraţi şi chiar adulaţi doar atâta vreme cât au fost victime. Odată ajunşi în lumina reflectoarelor, ei au fost examinaţi cu ranchiună şi resentiment. „Chiar crezi că în toate fostele ţări comuniste disidenţii au fost ponegriţi?”, m-a întrebat cândva Slavenka Drakulić, jurnalista croată autoare a causticei lucrări Cum am supravieţuit comunismului şi chiar am râs. Adevărul este că Havel şi liderii Cartei 77 nu au fost singurii perdanţi în atmosfera de negociere urâtă a politicii postcomuniste.

În Polonia, spre exemplu, Adam Michnik, editorul Gazetei Wyborcza şi un opozant ferm al comunismului în ultimul sfert al secolului xx, a fost ţinta unei campanii constante de ponegrire. În România, de asemenea, foştii disidenţi au fost atacaţi cu bestialitate de către media pro-guvernamentale, în vreme ce sicofanţii lui Nicolae Ceauşescu au prosperat sub protecţia unei mereu în creştere poliţii secrete. László Tøkés, pastorul reformat din Timişoara a cărui rezistenţă faţă de poliţia politică a lui Ceauşescu a aprins scânteia revoluţiei, a fost descris după 1989 de către apostolii „adevăratei românităţi“ drept un agent maghiar, sibarit şi conspirator împotriva integrităţii româneşti.

În iunie 1992, Tøkés depunea mărturie la Washington în faţa Comisiei Tom Lantos (cunoscută şi ca The Human Rights Caucus). Tot atunci, a vorbit despre nenumăratele ameninţări cu moartea pe care continua să le primească la începutul anilor 1990. În septembrie acelaşi an (oare câţi îşi mai aduc aminte?), Tøkés a intrat într-o grevă a foamei de 9 zile ca protest faţă de abuzurile regimului lui Ion Iliescu. Încă o dată, maşinăria propagandistică a fost turată la maxim spre a-l acuza pe Tøkés de tentativa de a destabiliza viaţa politică a ţării şi de a-şi promova propria-i agendă ascunsă. În ceea ce-i priveşte pe foştii disidenţi români care fuseseră forţaţi să părăsească ţara de către regimul Ceauşescu – Paul Goma, Dorin Tudoran, Liviu Cangeopol, I. Negoiţescu –, aceştia au fost la rându-le calomniaţi în paginile acelor media ultra-naţionaliste şi pro-Iliescu.

Să ne aducem aminte şi că unul din cele mai tulburătoare rezultate ale alegerilor din septembrie 1992 a fost alegerea în parlament a unora precum Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Paul Angel sau Adrian Păunescu. Campania lor se bazase pe un şovinism neruşinat, pe atacuri vulgare la adresa activiştilor democratici, precum şi pe denunţuri paranoice îndreptate împotriva unei aşa-zise conspiraţii evreieşti ce viza acapararea României…