ION BOGDAN LEFTER: CU ŞI DESPRE LIDERII ECHINOXULUI

Evocările directoriale din impozantul Echinox 50 (2018), ca şi toate cele care vor urma, sînt – fireşte – eminamente pozitive, „eroizante“ sau plăcut-anecdotice, încărcate de mîndrie şi de nostalgie. Ion Pop, nu doar redactorul-şef al perioadei celei mai glorioase şi lider simbolic al întregii „mişcări“, ci şi cel mai sistematic exeget al „fenomenului“, în sute de recenzii ale cărţilor publicate de echinoxişti, în alte articole bilanţiere, în studii şi antologii ale „grupării“, face acum o sinteză a sintezelor sale, rezumînd naraţiunea jumătăţii de secol şi împărţind, părinteşte, laude tuturor. Secvenţele din interviul acordat de Marian Papahagi pe un evantai mai larg de teme are tangenţe inerente cu istoria revistei şi cu Clujul cultural, preţioasă fiind şi mărturia sa despre Editura Echinox, pe care a fondat-o „în primele zile de după ’89“, concretizînd o aspiraţie mai veche: „m-a tentat întotdeauna, şi înainte de ’89, să fiu editor, mi s-a părut una dintre întreprinderile extraordinare să întemeiezi o editură“ (p. 35). Alegerea firmei – un gest de iubire faţă de aventura tinereţii şi o lecţie de fidelitate. Cu un an şi-un pic înaintea finalului, Papahagi vorbea deopotrivă cu pasiune şi cu umor despre „întreprinderea“ în cauză, „mai mult un hobby decît o afacere privată importantă”, cu producţie limitată, dar dusă mai departe cu sentimentul că „Este un lucru simpatic să scoţi o carte”“ (Ibid.), şi-şi dezvăluia intenţia de a trece de la ce publicase pînă atunci, mai ales traduceri, către „literatura originală“, către „cartea originală“, a compatrioţilor contemporani (p. 35-36). Cea mai destinsă evocare îi aparţine lui Aurel Codoban, fost redactor al Echinoxului, apoi retras, revenit la vîrf în perioada complicată de după debarcarea „triumvirilor“, aflat – de fapt – mereu pe un aliniament intelectual „sensibil la probleme culturale mai largi decît cele de literatură şi de istorie“ caracteristice „mainstream“-ului revistei. Excursul mai descriptiv al lui Corin Braga admite în ţesătură şi cîteva fire amuzant-memorialistice, precum intrarea în redacţia Echinoxului într-un pluton de asalt al „bobocilor“ filologi sau „botezul“ său critic, oficiat de Papahagi, care-i „prelucrează” prima recenzie: „dintr-o tăietură de condei a scos una sau două fraze iniţiale, oarecum metaforice, datoare clişeelor din liceu, a mai simplificat şi plivit nişte excrescenţe şi m-a lăsat cu un text simplu, curat, în «pielea goală» ca un nou născut în ale criticii“ (p. 53). Peste puţine pagini, Rareş Moldovan se va referi, glumeţ, la descendenţa sa chiar dintr-un matrimoniu mediat redacţional: „Aş putea spune că datorez destul de mult Echinox-ului: părinţii mei s-au cunoscut în redacţie“ (p. 69)…

Pe lîngă apărarea foarte… ofensivă, vexată a lui Ştefan Borbély şi dincolo şi de versiunea adversă, chiar dacă astăzi bemolată, a lui Horea Poenar, prin aerul aniversar al cărţii mai zbîrnîie şi alte săgeţi polemice. Seninul Codoban îl ţinteşte pe Andrei Marga, pe care-l face responsabil pentru „o lungă perioadă de şicanări administrative“, la capătul căreia şi cărora persecutatul a migrat spre Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ (cf. p. 40). Şi el fost echinoxist, Marga va mai fi taxat în carte pentru prestaţia sa rectorială din perioada postcomunistă, poate justificat, dar sigur şi nedrept faţă de contribuţia sa decisivă la extinderea, diversificarea, consolidarea Universităţii „Babeş-Bolyai“. Moldovan, succesor şi continuator al lui Poenar, dar probabil mai moderat, apreciază că „aceste două forme ale modernităţii literare reziduale – revista lunară şi cenaclul – intrau, urmau să intre treptat, mai ales după anul 2000, în desuetudine şi într-o oarecare penumbră“ (p. 70) şi că „ritmul vital al grupării – apariţia unui număr – cu aritmiile ei comune în anii de după ’89, s-a pierdut în pulsuri mai degrabă sporadice“ (p. 71), referinţa fiind la perioada… Poenar, cu toate circumstanţele de epocă menţionate obiectiv, dar şi cu îngăduinţă colegială. Şi pînă şi non-conflictualul Ion Pop îndreaptă o săgeată asupra… mea şi-a lui Mircea Cărtărescu, asemănătoare cu cea slobozită din arc în Poezia românească neomodernistă (2018): n-am fi „recunoscut“ contribuţia echinoxistă (mai ales despre „genul liric“ fiind vorba) din cauză că am fi fost „angajaţi, din păcate, într-un partizanat generaţionist cam îngust şi clamoros, pus pe respingeri radicale“ (p. 20). S-ar deduce că, dac-ar exista, un „partizanat“ al „grupării“ clujene ar fi „larg” şi complet „ne-clamoros“… La mijloc e o neînţelegere: nici eu, cred că nici Cărtărescu sau alţii, n-aveam cum să „respingem radical“ poezia echipei fondatoare a Echinoxului, sofisticată, complex lucrată, de fină calitate. De primul „val“ neomodernist autohton, mai rudimentar, ne-am distanţat, nu de al doilea, şi, ca postmoderni, de ciclul cultural precedent în ansamblu, însă nu de valorile sale, ci de modelul, de „paradigma“ pe care, istoric vorbind, o lăsam în urmă. Oricum, nimic ireverenţios faţă de echinoxism! Prejudecata o va relua în carte Alex Goldiş (v. p. 129). (Mă folosesc de ocazie ca să depun şi eu mărturie cum că nu sînt singurele mele „păţanii“ cu „gruparea“, obişnuită – s-ar zice – să-şi apere cu străşnicie comilitonii chiar şi atunci cînd nu e cazul: de pildă, ani de zile după ce recenzasem Cartea de iarnă, debutul editorial al lui Ion Mureşan, clujenii m-au tot bîrfit că l-aş fi „executat“; or, articolul meu era foarte elogios, foloseam calificative precum „excepţional“, „mare forţă sugestivă“, „mare originalitate“, „poet de mare valoare“, dar e-adevărat că socoteam volumul „inegal“ etc., cum şi era – cf. recenziei incluse în culegerea mea O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească, 2010.)

Pentru echilibrarea subiectivismelor şi pentru completarea aprecierilor istorico-literare şi memorialistice ale şefilor succesivi ai revistei, secţiunea 2. Echinox în şase răspunsuri, ia forma unei anchete. Chestionarul, foarte detaliat, semnat de Călin Teutişan, e în sine, prin aserţiunile pregătitoare şi-apoi prin temele pe care le propune spre reacţie, o schiţă de contur  al „fenomenului“. Ceea ce ne sugerează că mai-tînărul coordonator al volumului …50 va fi avut o contribuţie importantă – şi discretă, spre lauda lui – la proporţionarea materiei, căci Ion Pop, celălalt îngrijitor al cărţii, a trebuit, ca „lider istoric“, să deschidă secţiunile şi-a fost elogiat de mai-toţi contributorii, care l-au „împins“ astfel în avanscena aniversară, dominată, firesc, de emoţii. La chestionarul lui Teutişan răspund Pop, Codoban, Borbély, Braga, Poenar şi Moldovan. Sigur că ei îşi menţin viziunile personale, însă în aceleaşi cadre „tematizate“ de chestionarul unic, care le cere să se refere la profilul echinoxismului, la raporturile dintre „promoţiile“ sale, la diferenţele ideologice, la transilvanismul, central-europeismul, lovinescianismul şi cerchismul (sibian) care-ar defini „gruparea“. Reacţiile celor 6 la cele 6 întrebări se-„adună”, cu toate variaţiile lor, într-o bună evaluare colectivă. Că strategia a fost eficientă se vede şi din participarea lui Borbély, care, chiar dacă mai dă mici semne de iritare, se supune şi răspunde la ce i se solicită.

Pentru ca în secţiunea 3. Portrete critice, tot despre ei, despre conducătorii revistei să fie vorba, dar în crochiuri critico-istorice. Un articol panoramic despre Uricaru ca prozator semnează orădeanul Marius Miheţ, despre ceilalţi scriind echinoxişti mai tineri: Goldiş despre Pop, Cosmin Borza despre Papahagi, portretizat şi de colegul de echipă Ion Vartic în minunatul articol comemorativ din 1999 (reluat acum), Anca Haţiegan despre acelaşi Vartic, Ruxandra Cesereanu despre Codoban, Constantina Raveca Buleu despre Borbély, Teutişan despre Braga (text, de asemenea, republicat), Vlad Roman despre Poenar şi Amalia Cotoi despre Moldovan. În doar cîteva pagini sau în veritabile studii micro-monografice, „triumvirii” şi ceilalţi sînt fixaţi în imagini micromonografice ataşante.

(Despre ultimele două secţiuni din carte – data viitoare.)