Ultimele două nudiste
şi ultimul yoghin
la plajă pe micul rîu.
Obrazul ei se împurpurează
după ce pe faleza îngustă
abia m-a atins.
Octombrie renegat,
soarele tău
întinereşte arborii,
face obscenă
orice referire
la reţele sociale şi cluburi.
Octombrie renegat,
cu boticuri de fosfor
labradorii împing
din aval în amonte
peştii sedaţi.
Şi mi-aş da rinichiul să ştiu,
cînd îl văd ştergîndu-şi
cu batista de piele
ochelarii subţiri
(lupul alsacian
îi încolăceşte picioarele),
dacă sexagenarul
imponderabil şi relaxat
este un fost securist
un vierme capitalist
ori dimpotrivă
un om cumsecade
dintr-o ţară pierdută.
Peste patul de alge
cureluşele poşetei
abandonate
sînt ikebana,
Octombrie al meu,
Octombrie al Esterei,
Octombrie renegat!
* „Dacă strigătul obişnuit sună ca un fel de «kia» pe un ton ridicat, acest strigăt de chemare distinct sună ca un «kiu» ori ca un «kio».[…] Este vorba în ambele cazuri de strigăte de chemare: «Vino cu mine!» Dar stăncuţa strigă «kia» atunci cînd «se pleacă în excursie», aşadar cînd pleacă de la colonie. La «kiu» în schimb accentul se pune pe întoarcerea acasă. Observasem deja că stolurile călătoare de stăncuţe strigau altfel decît păsările mele, şi anume cu o nuanţă mai deschisă. Acum am aflat de ce. Fiind departe de locurile natale şi nemaiavînd niciun contact cu colonia de baştină, stăncuţele călătoare nu folosesc strigătul «kiu», care semnifică reîntoarcerea acasă; în aceste condiţii nu se aude decît sunetul «kia», specific perioadei de migraţie.” (Konrad Lorenz, Vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii, Humanitas, 2019, pp. 92-93)
Din volumul în pregătire
Sursele obscure