ION BOGDAN LEFTER: 50 DE ANI ÎNTRE DOUĂ COPERŢI

Masiv, de aproape 600 de pagini în format mărişor, între cel aşa-zicînd „obişnuit“, al majorităţii cărţilor „de citit“ (A5, după standardele actuale), şi clasicul in-quarto (in-4), cu cotorul gros de 4 centimetri, ca al tratatelor ştiinţifice, volumul aniversar Echinox 50 (Editura Şcoala Ardeleană, 2018, publicat cu sprijin şi din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cf. unei menţiuni redacţionale) a marcat într-o manieră impresionantă semicentenarul merituoasei reviste studenţeşti clujene. Coordonat de Ion Pop şi de Călin Teutişan, tomul reuneşte texte semnate de peste 100 de autori. Sărbătorirea jumătăţii de secol de la primul număr, din decembrie 1968, al revistei s-a făcut un pic mai devreme, în octombrie 2018, probabil din cauza Centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, a cărei celebrare nu mai lăsa loc în spaţiul public unei aniversări de presă. Drept care volumul a fost lansat în devans, în cadrul unor Zile „Echinox 50“, pe 19-20 octombrie, alături de culegerile poetice ale lui Adrian Popescu, Ion Mircea şi Dinu Flămând şi de cartea despre Efectul Echinox… a lui Petru Poantă, special reeditată (prima ediţie – în Biblioteca Apostrof, 2003).

Trebuie să fi fost o nebunie alcătuirea …50-ului! Cine-a lucrat vreodată măcar la un singur proiect editorial colectiv de mari dimensiuni ştie ce eforturi presupune. Încît Ion Pop, „liderul istoric“ al „mişcării“, şi mai-tînărul echinoxist Călin Teutişan merită toate laudele şi recunoştinţa colegilor lor şi a lumii noastre intelectuale pentru cadoul oferit „la aniversară“: o carte frumoasă, pasionantă la lectură, preţioasă pentru viitorii exegeţi ai „grupării“, căci doldora de informaţii şi de mărturii despre unul dintre cele mai importante „fenomene“ revuistice, literare şi larg-culturale ale perioadei.

Pe lîngă corespondenţa convocatoare şi pe lîngă insistenţele obligatorii pentru ca autorii invitaţi să-şi şi trimită contribuţiunile, lăsînd la o parte şi laborioasele operaţiuni de redactare şi de pregătire pentru tipar, problema principală era aceea a gestionării unei asemenea materii stufoase. Cum să organizezi volumul?: pe etape din istoria revistei, în funcţie de specializările echinoxiştilor din sumar, adică pe genuri, eventual după prestigiul lor scriitoricesc ori, ca la catalog, după alfabet?! Pop şi Teutişan, cunoscători „din interior“ ai „fenomenului“, deci subiectivi, dar şi meseriaşi ai criticii şi istoriei literare, profesori ai Universităţii clujene, unul senior, celălalt activ, deci, pe cît e omeneşte posibil, obiectivi, au împărţit „marfa“ în cîteva secţiuni şi-au găsit şi anumite soluţii de completare a unor „goluri“, astfel încît un ansamblu alcătuit din „petice“, din texte scurte, scrise din perspectivele personale ale sutei şi ceva de autori, să se „rotunjească“ într-o imagine cît mai coerentă: 50 de ani de Echinox între cele două coperţi ale opului aniversar.

Prima decizie a fost aceea de a le da Cezarilor, conducătorilor succesivi ai revistei, ce-i al lor: le-au fost rezervate trei secţiuni, însumînd peste 200 de pagini. Mai întîi – Rapoarte de etapă alcătuite de Ion Pop, Aurel Codoban, Ştefan Borbély, Corin Braga, Horea Poenar şi Rareş Moldovan. Titlul comun, sobru-administrativ, e de fapt glumeţ, căci „rapoartele“ celor şase n-aveau cum să fie – şi nici n-ar fi fost de dorit să fie… – strict descriptive, reci-rezumative: cu multe detalii factuale, avansînd şi aprecieri generale, de situare istorică şi culturală, Pop & comp. sînt inevitabil şi memorialişti, povestesc cum a fost, relatează scene semnificative, fac portrete şi reconstituiri de atmosferă. Întrucît Ion Pop, care a preluat conducerea revistei de la numărul 2, la-nceputul lui 1969, a fost secondat, dintre „fondatorii“ de la finele lui ’68, de Marian Papahagi, sînt incluse în această primă secţiune şi fragmente dintr-un interviu acordat de acesta din urmă, în 1997, cu doi ani înainte de stingerea sa neaşteptată din viaţă, la doar 50 de ani şi 3 luni, Dorei Pavel (scriitoare şi conlocutoare de dialoguri scriitoriceşti apropiată şi ea de „mişcare“). Nu e limpede de ce din parada redactorilor-şefi lipsesc Eugen Uricaru, liderul primei formule redacţionale, la numărul inaugural, pe-atunci student, cunoscutul prozator de mai tîrziu, şi Dan Şăulean, care a condus echipa din primii ani postcomunişti, 1990-1993, tot student fiind (ceilalţi au dirijat revista ca tineri profesori ai Universităţii clujene). Textul cu care Uricaru va apărea în secţiunea a 4-a a cărţii, exact despre începuturile Echinox-ului, la a cărui „primă istorie“, ba chiar şi „preistorie“ a participat ca principal „instigator“, „cap al răutăţilor“, s-ar fi potrivit de minune în deschiderea …50-ului. Iar Şăulean, despre care aflăm că s-a stabilit peste Ocean, oare n-a putut fi contactat?! – sau poate nu-şi va fi trimis mărturia pînă la termenul-limită de plecare a cărţii către tipografie… Apoi, dacă-n seria „directorială“ a fost aşezat şi Papahagi, mai lipseşte şi Ion Vartic, care-avea să completeze din 1972 miticul „triumvirat“ echinoxist al „epocii de aur“ de pînă-n 1983. Va fi şi el, Vartic, prezent mai la vale, în secţiunea a 3-a, cu un text despre Papahagi scris la stingerea aceluia din viaţă, reluat din primul Apostrof pe 1999 (evenimentul tragic survenise pe 18 ianuarie…), şi-n vastul compartiment al 4-lea al cărţii, cu fragmente dintr-un interviu acordat mai-tinerei echinoxiste Anca Haţiegan despre dimensiunea teatrală a „grupării“ (fără menţiunea vreunei prealabile publicări, deci probabil inedit).

Se-nţelege că, în directă cunoştinţă de cauză, toţi liderii revistei depun depoziţii de mare interes, cu informaţii utile, unele nelivrate în evocări anterioare. Nu sînt toate sărbătoreşti!: Borbély, co-director în tandem cu Braga în 1993-2000, şi Poenar, care le-a fost succesor, nu ocolesc contenciosul premergător reorganizării, rămas traumatic pentru „grupare“, scindată de-atunci între – de-o parte – revista celor mai recente „valuri“ de studenţi filologi clujeni, radicalizaţi, musai-insurgenţi, interesaţi mai mult de reflectarea publicistică a actualităţii culturale, şi – de cealaltă – sobrele Caiete Echinox, academice, erudite, dirijate de Braga şi Borbély, apoi doar de cel dintîi, cu contribuţii ale tinerilor înclinaţi mai mult spre cercetare, masteranzi şi doctoranzi, dar şi-ale profesorilor lor, foşti echinoxişti, însă nu obligatoriu, alţi colaboratori fiind „externi“, din ţară sau din străinătate. Dacă Poenar descrie turbulenţele cu pricina şi întregul „fenomen“ pe tonuri cît-de-cît potolite de trecerea anilor, Borbély nu uită atacurile la care mai-junii i-au supus în anii ’90 şi după aceea şi pe el, şi pe toţi echinoxiştii „vechi“. Debutul textului său din …50 e concludent: „Investiţia mea sufletească devotată, entuziastă în redactarea Echinox-ului şi în solidaritatea umană care s-a articulat în jurul ei s-a surpat iremediabil odată cu ironiile suburbane care au fost puse în circulaţie de către echipa lui Horea Poenar, cu prilejul editării numărului festiv 4-5-6/ 2003…“ ş.a.m.d. (p. 43). Borbély are dreptate, căci acolo numele-i fusese stîlcit sistematic drept „Bolbély“… Incalificabil, cu posibile implicaţii şi xenofobe, inacceptabile şi inacceptabil! Şi: „tentativa de discreditare m-a marcat atît de neplăcut, încît m-a înstrăinat de perioada în care am condus revista“, pînă la a considera „textul de faţă – scris la cerere, oarecum împotriva voinţei mele…“ (Ibid.). Teribil… În consecinţă, va urma un „raport“ nu asupra directoratului Borbély-Braga, ci asupra coagulării „formulei erudite“ a Caietelor Echinox, ceea ce va presupune – totuşi – şi menţiuni ale transformărilor revistei după 1990 şi-ale stărilor conflictuale care-au survenit în mai multe rînduri. În „raportul“ imediat următor, co-timonierul Braga va relata totul mai factual şi mai temperat, într-o evocare a Treizeci de ani în Echinox, de cînd şi-a început studenţia şi ucenicia la revistă, în 1981, şi pînă azi.

(Va urma)