Cărţile lui Eugen Negrici se disting, la început, prin interesul pentru literatura veche, percepută în grilă stilistică şi retorică, dar şi din perspectiva teoriei receptării. În cărţile dedicate literaturii vechi (Antim. Logos şi personalitate, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin) accentul este orientat înspre resursele expresivităţii, ale narativităţii şi ficţionalităţii, exploatându-se conceptul de „expresivitate involuntară“, ilustrat cu texte diverse, în care gradul de literaritate este în aparenţă redus. În Expresivitatea involuntară (1977), punctul de plecare este ipoteza că în fiecare epocă literară există o doză, mai mică sau mai mare, de expresivitate, după cum, în Figura spiritului creator (1978), conceptul fundamental ce determină detenta interpretărilor este acela de „producere“, de structurare („esenţialul într-o lectură critică nu este să faci cunoscută o structură, ci să realizezi o structurare“). Pentru Eugen Negrici lectura se bucură de avantajul unei „independenţe atente” faţă de textul literar, ea relevând structurarea şi funcţionalitatea acestuia. Criticul analizează componentele genezei textului, „tranzacţiile“ dintre autor şi public, dintre operă şi creator, în contextul fluctuaţiilor orizontului de aşteptare al epocii. Imanenţa literaturii (1981) reliefează „polisemia semantică” a textelor vechi, având drept corolar metamorfozele orizontului receptării, pentru ca în Introducere în poezia contemporană (1985) şi Sistematica poeziei (1988), să se realizeze o clasificare a structurilor poetice contemporane, cu o justă corelaţie între sincronie şi diacronie. Valorizând o astfel de metodă ce fructifică exigenţele investigaţiilor structuraliste şi stilistice, Eugen Negrici propune trei modele de producere a poeziei: poezia ca prelucrare/structurare; poezia ca transfigurare/destructurare; poezia ca substituire/metamorfozare.

Iluziile literaturii române şi Literatura română sub comunism sunt cărţi ce se disting printr-o schimbare de ton, mult mai radical, mai dez-iluzionat, mai puţin tehnicist. În Iluziile literaturii române, Eugen Negrici procedează la o demistificare a „miturilor“ ce au alimentat fenomenul literar românesc. În efortul redimensionării axiologice a unor opere, scriitori şi orientări, criticul recurge la judecăţi drastice, necomplezente, pentru dezamorsarea unor „mituri“ ale literaturii române. Metabolismul literaturii române, subminat de o dinamică mistificatoare generatoare de mituri, complexe, inhibiţii, frustrări şi angoase, s-a resimţit puternic de apariţia unor imposturi edulcorate ale receptării. De la excesele protocronismului, la „râvna sincronizării cu orice preţ“, de la „tabuizarea patrimoniului literar“ la canonizarea şi supralicitarea unor scriitori sau la obsesia vechimii, Negrici propune un tablou cuprinzător al maladiilor produse de o severă iluzionare de sine. Mecanismul iluzionării funcţionează, zice criticul, pe mai multe paliere şi dimensiuni, cu consecinţe şi grade diferite de efect asupra conformaţiei receptării adecvate a literaturii române. Eugen Negrici inventariază câteva maladii ale reprezentării de sine, de la „mimarea normalităţii“, la vanitatea sincronizărilor închipuite, la „obsesiile nobiliare“ sau la „obsesiile vechimii“, considerându-se că supralicitarea unor momente, accente culturale sau literare e prezentă mai ales în paginile de istorie literară.

Cartea lui Eugen Negrici Literatura română sub comunism (Editura Polirom, 2019, ediţia a treia, revăzută şi adăugită) înregistrează, într-o percepţie sintetică, evoluţia fenomenului literar românesc din perioada 1948-1989, în etapele sale dominante. Prima perioadă (1948-1953) este a influenţei stalinismului, a doua (1953-1957) exprimă o anume destalinizare, încheindu-se cu Revoluţia din Ungaria, a treia etapă (1957-1964) este una a recrudescenţei dogmatice, urmată, în perioada 1964-1971 de o perioadă a liberalizării, încheiată cu lansarea Tezelor din iulie, în timp ce ultima etapă e situată între 1971 şi 1989. Literatura română sub comunism relevă modul în care literatura română a înregistrat ruptura de tradiţia interbelică, sub imperiul alienant al dogmei comuniste. Există aici, cum observă N. Manolescu, o inadecvare între demersul sintetic al capitolelor generale, predominant negative, şi cele analitice, în care judecăţile sunt adesea benigne. O percepţie obiectivă asupra literaturii acelei vremi presupune examinarea atentă a mixturii de etic, estetic şi social din care era alcătuită substanţa operei, valoroasă în măsura în care reuşea să se extragă de sub tutela ideologiei şi a compromisului. Examinând modalităţile de infiltrare a ideologiei în circuitul literaturii, criticul realizează conexiuni nuanţate între operă şi epocă, examinând cu luciditate creaţia literară şi prin prisma unor relaţionări est-etice, dezamorsând ierarhii inflaţioniste sau prestigii închipuite, într-un tablou veridic, echilibrat, cu diagnostic corect al diverselor patologii literare, într-o sistematizare credibilă a unor categorii definitorii („literatura aservită“, „literatura tolerată“).

Reevaluare demascatoare şi polemică a literaturii din perioada comunistă, cartea lui Eugen Negrici explică, nuanţat şi polemic, mecanismele şi instrumentele ideologice care au grevat asupra evoluţiei culturii şi literaturii române, înregistrând, cu stil, atitudine şi viziune de clinician, maladiile din epocă: „Sub presiunea acestor câmpuri de forţe adverse, nu putea să se ivească decât un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei «estetici» totalitare, care, dacă se va fundamenta vreodată că disciplină, se va ocupa de caracterul contorsionat al creaţiilor acelor vremuri şi de evoluţia nefirească a fenomenului artistic. Iar prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a unei literaturi oficiale de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri s-a transformat într-o povară constantă, cu efecte neaşteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărată a fost nevoită să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replici şi să se apere în felul ei, bâjbâind după coridoarele libere“. Demersul criticului demonstrează o comprehensiune adecvată a tabloului literar din era comunistă, prin reliefarea modalităţilor de aservire a esteticului de către ideologic (manipulare, intimidare, cenzurare), procedee care au condus la inadecvarea literaturii, la dogmatizare şi la crearea unor opere literare schematice, lipsite de valoare. Terminologia valorificată de Eugen Negrici are alură simbolică şi etică vehementă („sodomizarea scriitorului“, „religie politică“, „miturile invidiei şi miturile speranţei“), criticul referindu-se, în termeni drastici, la compromisurile lui Sadoveanu, la Zaharia Stancu („lichelism funciar“, „executant frenetic şi fără scrupule al oricărei misiuni“), la „promptitudinea jegoasă” în arta adaptării la ideologia comunistă a lui Petru Dumitriu, sau la „ticăloşia rareori egalată în ticăloasa noastră literatura a anilor ’50“ a lui Eugen Barbu. Critica lui Negrici este, cum observă Luminiţa Marcu, o „critică de ruptură cu un trecut detestat şi autorul pare să exploateze din plin, cu o frenezie debordantă şi cu o fantezie câteodată morbidă, posibilitatea de a se juca stilistic-demascator cu lucruri altădată capitale“, literatura transformându-se într-un „insectar ordonat şi grotesc“.

Reevaluând traiectoria sinuoasă a literaturii române din perioada comunismului, Eugen Negrici realizează, în fond, o reaşezare a valorilor, ierarhiilor, operelor şi scriitorilor, în funcţie de criteriul estetic, subliniind, implicit, rezistenţa la schimbare a receptării critice de ieri şi de azi.