MATTIA LUIGI POZZI: MARTA PETREU ŞI CIORAN, UN DIALOG FILOSOFIC CU PARFUM DE POEZIE

Întâlnirea Martei Petreu cu Cioran e complexă, probabil dificilă, stratificată, cu siguranţă. Într-un interviu cu Ciprian Vălcan, interviu pe care l-am ales ca fir conducător pentru această scurtă introducere, Marta Petreu declară că s-a apropiat de filosoful de la Răşinari destul de târziu. „Multă vreme nici n-am ştiut că există”, spune, deoarece cărţile lui Cioran nu se găseau în librării – nici măcar la anticariate – nici urmă de ele la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, nici nu erau menţionate în revistele literare. Alte nume se aflau pe buzele celor din cercul său de prieteni: Kafka, Dostoievski, Esenin, Camus, Rilke, Lucian Blaga.

Doar în timpul studiilor universitare şi a Echinox-ului – mişcarea literară în care s-a format şi din care au făcut parte mari nume ale culturii române contemporane, ca Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Ion Pop şi Ion Vartic – Marta Petreu se apropie de textele cioraniene aproape în treacăt („cineva care îi avea cărţile mi-a împrumutat cîteva volume, pe termen scurt”, mai spune), dar acest prim contact nu e dintre cele mai bune. Dimpotrivă.

„La prima lectură, Cioran mi s-a părut isteric şi inautentic. Prima impresie a fost puternică şi proastă, am fost uimită de prostul-gust care răzbătea din pagini, adesea mai pregnant decît al mult-iubitului său şi-al meu Dostoievski”.

Fără îndoială „prostul-gust nu este o piedică pentru a fi un mare autor, un filosof sau scriitor, poate fi aluviunea ce însoţeşte autenticitatea”, continuă Marta Petreu, dar pe vremea aceea mărturiseşte că nu era încă pregătită pentru un asemenea diluviu răvăşitor.

La prima lectură, deci, nu a atras-o nimic din stilul şi gândirea cioraniană, i-au rămas totuşi în minte, „bîzîindu-mi continuu”, afirmaţiile lui Cioran despre ruşi, despre muzică, despre evrei.

În scurtă vreme face o a doua lectură, având grijă să fie „mai bine înarmată” pentru confruntarea cu Cioran. „Trecusem printr-o cură de nesomn şi, brusc, am descoperit că autorul acesta vorbea despre ceva ce ştiam şi eu, pe propria-mi carne şi piele”. Aproape o revelaţie, sub semnul cărnii – şi al corpului, cuvânt foarte iubit de Cioran, care îl considera, alături de dor, ca reprezentativ pentru sufletul românesc –, pentru o carne care devine cuvânt.

Cuvântul unui „gânditor organic şi existenţial” (variantă sinonimică pentru Privatdenker, gânditorul privat, singura „definiţie” pe care Cioran şi-a dat-o lui însuşi, fără să o refuze vreodată) împotrivindu-se omului abstract şi filosofului impersonal – care-şi trăieşte pe propriu-i trup ideile, le simte, suferă din cauza lor, le verifică pe sine însuşi. Şi le urlă lumii.

• Casa natală a lui Cioran, Răşinari. Foto: M.P.

Acesta este pentru Marta Petreu semnul autenticităţii lui Cioran, acea autenticitate pe care n-a întâlnit-o la prima lectură, semnul sincerităţii sale, ba chiar al neruşinării sale. Sunetul „fals” al „prostului său gust” şi al „exagerărilor” sale, dictat doar de „dorinţa lui manieristă de-a uimi”, se potoleşte în aluviunea autenticului, a adevărului trăit de o gândire pe care Marta Petreu o defineşte „somatolirică”, în care totul poartă stigmatul înrădăcinării în corpul suferind din cauza bolii.

O gândire care pleacă „din corp” sau, mai bine zis, de la „o afecţiune organică” a corpului, la „sentiment”, „la trăirea afectivă”, pentru a ajunge în sfârşit „la expresia verbală” pentru a se coagula, deci, în miracolul unei limbi în stare să exprime trăirile, să afle „concepte proprii pentru a vorbi despre el însuşi”.

Într-adevăr, după părerea Martei Petreu, Cioran îşi creează „limbajul său”, „un limbaj conceptual, filosofic”, dar „un limbaj violent ca un poem bun”. Şi o face sub semnul unui „curaj nebun”, cel cu care s-a dăruit lumii – şi „ca un poet”, nu numai ca „filosof”.

Limbajul lui Cioran, însă, nu e numai cel al marilor poeţi, ci şi cel al marilor mistici, un limbaj care stă „sub sem­nul focului” arzător, ca în Pe culmile disperării, unde se vorbeşte despre „aventura mistică” provocată de boală şi unde sunt atinse vârfurile, culmile abisale ale poeziei.

Aici, după părerea mea, bate inima pulsândă a conversaţiei intime dintre Marta Petreu, cunoscuta poetă de rang înalt, prozatoare şi filosoafă, şi Cioran. Cartea Martei Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran – în traducerea italiană conform celei de a treia ediţii revăzute şi revizuite – reprezintă apogeul şi, poate, împlinirea.

Un dialog între gânditori-poeţi, care, la înălţimea ameţitoare a unui cuvânt din carne şi sânge, devine analiză filosofică, niciodată rece însă, întotdeauna complice, deşi niciodată condescendentă. Un dialog care nu-l pierde niciodată din vedere pe omul Cioran cedând clişeelor unei interpretări stereotipate, indicând împletirea indisolubilă dintre viaţă şi filosofie, dintre biografie şi operă, care la filosoful de la Răşinari, cum rareori se întâmplă, se contopesc.

Traducere de Gabriela Lungu

Textul reprezintă prefaţa
volumului: Marta Petreu, Sulle malattie dei filosofi: Cioran, traduzione e a cura di Mattia Luigi Pozzi e Giovanni Rotiroti, Milano, Criterion Editrice, 2019, „Studi di cultura romena”.