ELISABETA POP: SĂ UITĂM SAU SĂ ŢINEM MINTE?

Oare de ce, mă întreb, când Marta Petreu m-a „îmbiat“ să scriu ceva… la gazeta ei pe care, ştie, o citesc de la apariţie, număr de număr, ca abonată serioasă, zic, oare de ce m-am gândit că despre un coleg şi bun prieten maghiar ar fi bine să scriu? Nu ştiu, cert e că povestea pe care vreau să v-o spun e tristă. Tristă din cale afară, mai ales pentru cei care mai suntem în viaţă, mai puţin pentru el, plecat de ani buni în lumea drepţilor…

Scrisesem despre el în prima mea carte, Istorii şi isterii teatrale, apărută în 2003. Pensionarea, cel puţin mie, mi-a adus acea libertate după care am tânjit treizeci de ani, aşa că, în 2000 am scos, împreună cu câţiva colegi (Dumitru Chirilă…) un solid Studiu monografic al Teatrului din Oradea, iar în 2003 valorificam într-o carte scrisori şi poveşti teatrale strânse în desagii din podul instituţiei.

Personajul acestor frânturi de amintiri se numeşte Kelemen István, Pişta, cum îi spuneam noi. Urmărit de Securitate, fostul secretar literar al secţiei maghiare a Teatrului de Stat plecase, mai de voie, mai de nevoie, la Debreţin, în anul 1976. Acolo şi-a găsit sfârşitul, după nici doi ani… Ştiam de la soţia lui, Marta (da, tot Marta o cheamă – o profesoară de limbă maghiară, delicată, sensibilă, o femeie prietenoasă, inteligentă, iubitoare, un suflet armonios, cum rar am întâlnit), că moartea lui s-a datorat stresului provocat de foarte desele „invitaţii“ la Securitatea din Oradea, la cele mai imposibile ore din zi şi din noapte. Îl interogau pe teme, incredibil… teatrale: documente privind istoria teatrului maghiar din Oradea, pe care le adunase pentru o viitoare teză de doctorat. Păcat mare, cum se vede… Stresul continuu la care a fost supus i-a activat nişte tumorete pe care le avea din adolescenţă, de la o căzătură, cu ele, confirmându-i medicii, putând trăi mult şi bine, dacă n-ar fi fost… puse în mişcare de stres.

Povesteam în carte despre prietenia noastră, ca secretari literari care am împărţit acelaşi birou zece ani, despre minunata noastră prietenie cu el şi cu familia lui. Aveam multe lucruri în comun, câte doi copii, preocupări casnice comune, dragostea de teatru, lecturile etc. Şi, da, am relatat „vizita“ noastră, a colegilor, prima şi ultima, din fericire, la sediul Securităţii. Pasămite, ni se cerea să dăm cu subsemnatul despre Pişta… Văzând că am scris numai lucruri bune, colonelul securist (care de altfel era des prezent prin teatru, deci noi ştiam cine e) m-a întrebat dacă e atât de bun precum am scris. „N-am spus că e perfect, dar ştiţi pe cineva perfect? am întrebat. E un coleg şi un prieten foarte serios, un profesionist, ştie carte, e o adevărată enciclopedie, iubeşte teatrul, e un om extrem de bine crescut, politicos, cum să scriu ceva rău despre el, numai pentru că dvs. poate asta aşteptaţi? Oare ce impresie v-aţi face despre mine, bănuiesc că sunteţi la curent cu relaţiile noastre, ale celor din teatru, dacă aş scrie tot felul de răutăţi sau neadevăruri?“ „Lăsaţi, tovarăşa, mi-a răspuns prompt, că mai avem noi şi de la alţi colegi păreri despre el. Şi, poate nu ştiţi, atitudinea lui faţă de români nu e cea mai bună, uneori e chiar duşmănoasă.“ Culmea e că acel colonel era ungur… dar, vorbind bine româneşte, n-am sesizat dubla mizerie, aceea de a se preface mare român…

Cartea a ajuns şi la Marta, a citit şi a plâns, mi-a scris o scrisoare emoţionantă. Ţinem şi azi, cât putem, legătura, de câteva ori chiar ne-am vizitat. Şi, iată că, într-o zi, anul trecut sau chiar acum doi ani, îmi vine un plic mare maroniu, de la Debreţin. Însoţite de o scrisoare, Marta îmi trimitea câteva pagini, zece, douăsprezece, din Dosarul de la cnsas al soţului ei, dosar căutat de un prieten, ea n-ar fi avut putere să-l ceară. Se aflau, printre altele, acolo şi declaraţiile noastre, ale colegilor. „Tu nu l-ai trădat“, mi-a scris ea, dar uite câţi au fost cei care… Aşa era, am văzut că unii, de frică sau din laşitate, au scris şi lucruri rele despre Pişta. Uneori mărunte, neînsemnate, dar din care reieşea că e „duşmănos“ faţă de români şi, mai ales, că duce o politică iredentistă, că se numără printre ungurii care susţin că „Ardealul a fost şi este al ungurilor“. Din păcate am văzut că unii dintre semnatari erau unguri şi asta a întristat-o cel mai mult pe Marta.

Pe mine însă m-au siderat de-a dreptul, paginile în care un securist şi-a scris Raportul pentru şefi, un raport de urmărire a „suspectului“ Kelemen, de la plecarea din gara Oradea, în delegaţie la Bucureşti, până la sosirea în gară, după două, trei zile. Adică securistul, „organul“, relatează cum se urcă în tren, cum ajunge la hotel şi apoi ce face, unde merge şi cu cine se întâlneşte, pas cu pas…

Cu cine se vede? Cu traducători la Teatrul Naţional, cu oameni de cultură, cu prieteni unguri şi români; se duce la Minister, la Direcţia teatrelor, la câteva teatre unde avea prieteni secretari literari şi de unde mai afla ce e nou în teatre, ce piese mai au ei, ce s-a mai tradus etc… Îmi vine să spun, ca-n Noaptea furtunoasă…, securistul după el… La restaurant vede ce mănâncă, ce cărţi îşi cumpără la librărie, ce reviste de la chioşcuri, la ce spectacol se duce seara, vede că intră la atm (Asociaţia noastră teatrală, azi uniter), securistul după el, nu-l slăbeşte din ochi până se duce la culcare, apoi până pleacă la gară şi se urcă în acelaşi tren cu el.

După ce am citit acest penibil Raport, mi s-a făcut frig, m-a luat cu furnicături pe spinare. Aşa deci am fost urmăriţi toţi, pas cu pas, zi de zi… poate nu toţi şi nu tot timpul, dar de multe ori… Şi cu ce costuri?? Din banii noştri, bani publici, eram urmăriţi de aceşti securişti, unii semianalfabeţi care nu ştiau să scrie corect, care nu ştiau şi nici nu-i interesa ce valoare culturală şi umană aveau oamenii pe care ei îi urmăreau ca pe nişte răufăcători?!

Pişta e demult plecat într-o lume poate mai bună, dar asta nu ne împiedică pe noi, cei care am mai rămas o vreme pe-aici, să ne aducem aminte de el, de un prieten bun care nu avea altă vină decât că ţinea cu neamul lui, respectând însă şi neamul nostru. Eu una nu vreau să uit nimic din ce-a fost, nici binele, nici răul… aşa că am scris aceste rânduri, ca o aducere aminte, mai ales pentru cei tineri, care nu ştiu şi nici nu pot pricepe cum am putut noi îndura asemenea tratamente.

Am putut, am răbdat, resemnaţi ca Sonia lui Cehov, am fost laşi sau fricoşi, poate resemnaţi, dar, iată, nu vrem să uităm.

Oradea, 13 febr. 2020