MARTA PETREU: TEZE NETERMINATE

Sentimentul cel rău al fiinţării şi părerea de rău după liniştea lipsită de durere a nenaşterii, la Blaga: „S-ar întoarce insul cît mai tare înapoi în peisajul natal, purtat de sentimentul că ar fi fost mai bine să nu se fi născut niciodată“, scrie el în Luntrea lui Caron. De la Biblie şi de la tragicii greci pînă azi, acelaşi vaiet, acelaşi prostest faţă de naştere. Aceeaşi dorinţă a nenaşterii.

Roman – l-a numit iniţial Arghezi. Apoi i-a spus poem. Basm, în parte satiric, în parte vizionar, l-a numit Călinescu în Istoria… sa. Mie îmi pare un splendid coşmar metafizic. Sursa de ispiraţie a Cimititului Buna-Vestire se află în Maglavit, în istoria stranie şi nici pînă astăzi lămurită cu totul a lui Petrache Lupu. Foarte curînd de la declanşarea, în vara anului 1935, a „hipnozei colective de masă“ de la Maglavit, cum o numeşte psihologul Nicolae Mărgineanu, Arghezi, în toamna aceluiaşi an, i-a dedicat ciobanului vizionar o tabletă, „Pătru, lupul Maglavitului“, pe care a publicat-o în Revista Fundaţiilor Regale (anul ii, nr. 11, noiembrie 1935); iar peste nici un an, a publicat Cimititul Buna-Vestire. Succesiunea temporală nu este un argument, desigur, ci numai o circumstanţă descriptivă, în acest caz foarte sugestivă. Arghezi nu pare să fi pus sub semnul îndoielii realitatea întîlnirii dintre Petrache Lupu şi „Moşul“: „Ciobanului Pătru Lupu i s-a arătat într-o seară Moşul, printre oi. […] Ciobanul Pătru e din rîndul călugărilor, călugăr ales de către Moşul de-a dreptul. […] Moşul a vrut aşa“.

Pentru Cioran, fenomenul de la Maglavit era o răscolire a străfundurilor iraţionale ale psihismului românesc, de pe urma căreia se aştepta la o renaştere politică a ţării: „România se află în pragul unei mari transformări, pe toate planurile. Maglavitul închide în sine antecedentele religioase ale unei mari răsturnări politice“, scria el, indicînd apoi pe inimitabilul său ton poruncitor: „Psihoza Maglavitului trebuie convertită şi exploatată“ pentru naşterea unui mare fenomen politic (v. Cioran, „Maglavitul şi cealaltă Românie“, în Vremea, anul viii, nr. 408, 6 oct. 1935).

Crezînd (sau numai scriind ca şi cum ar fi crezut) în realitatea întîlnirii dintre Petrache Lupu şi Dumnezeu, Arghezi vede în ea o „renaştere“ ce „vine ca o mîntuire“, apoi indică: „Trebuie să i se dea o amploare monumentală şi proporţiile vastei perspective deschise trebuie organizate“. Impresionat şi inspirat de marile pelerinaje la Maglavit, el însuşi s-a apucat de scris Cimititul Buna-Vestire, cu teribilele scene ale învierii şi-ale întoarcerii morţilor, de la Eminescu şi Kogălniceanu la orice om de rînd, pe pămînt. Călinescu ştia sursa de inspiraţie a cărţii: „Capitolul despre învierea morţilor pare inspirat din cazul de la Maglavit şi conţine atitudinea lui Tudor Arghezi faţă de miracol“. Iar Valeriu Anania a consemnat în Memoriile sale, laconic dar foarte semnificativ, că Arghezi „mi-a spus odată, cu oarecare cochetărie, surîzînd pe sub mustaţă, că Moţa şi Marin plecaseră în Spania cu cîte un exemplar din Cimitirul Buna-Vestire, în finalul căruia le plăcea să vadă simbolul Învierii Neamului“.

…După 1948, în închisoarea Bucureşti, universitarul Nicolae Mărgineanu, psiholog de formaţie, a fost o vreme coleg de celulă cu Petrache Lupu. Peltic şi „slab de minte“, cu inteligenţa unui copil de patru ani şi o mare poftă de-a fuma, Petrache Lupu îşi povestea cu o asemenea candoare „cariera“ politică în care fusese tîrît – întîlniri cu Carol al ii-lea, cu mai marii Bisericii Ortodoxe, cu Mihai Antonescu (acesta l-a dus în timpul celui de al Doilea Război Mondial pe front, să vorbească soldaţilor) ş.a.m.d. –, încît psihologul l-a diagnosticat drept un om cinstit, care chiar a crezut că Dumnezeu i s-a arătat de mai multe ori şi-a stat de vorbă cu el. „Copil nevinovat al «spaţiului mioritic», căruia ţigările îi făceau atîta plăcere!“, conchide afectuos psihologul.

După ce şi-a scris „poemul“ învierii şi reîntoarcerii morţilor pe pămînt, printre cei vii, Arghezi nu pare a se mai fi interesat de soarta ciobanului analfabet şi iluminat din Maglavit. Dar se ştie că scriitorii sînt egoişti, iau ce văd şi trec mai departe.

Şi alte popoare sînt la fel de ataşate de extrema lor dreaptă şi de personalităţile ei ca românii, m-am gîndit în vreme ce urmăream „Salomea“ de Richard Strauss. Ştiu cîte ceva despre conduita compozitorului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd a trăit mulţumesc-bine, astfel încît la mijlocul lunii mai 1945, la sfîrşitul conflagraţiei, lucrul cel mai grav de care s-a putut plînge în privinţa lui Hitler şi a regimului hitlerist a fost că autorităţile au vrut să-i distribuie străini (adică germani care rămăseseră fără locuinţă de pe urma bombardamentelor) în spaţioasa lui casă de la ţară… Iar el, deşi i s-a adresat direct lui Hitler, n-a obţinut satisfacţie, dimpotrivă, Führer-ul i-a cerut să facă acest sacrificiu. (Să precizez că nu a fost totuşi cazul, pentru că şi războiul, şi Hitler s-au… sfîrşit). Iar nora sa, „neariană“, după cum precizează unul dintre cei doi reporteri americani care l-au căutat pe compozitor imediat după sfîrşitul războiului, s-a plîns că pe toată durata conflagraţiei n-a putut merge… la vînătoare, iar uneori autorităţile hitleriste i-au creat greutăţi cînd a vrut să călărească. „Au existat legile de la Nürnberg; a existat Auschwitz; au fost masacre fără precedent; cel mai infam dintre regimurile istoriei universale i-a plasat pe evrei la rang de vînat. Se ştiu lucrurile astea. Iar nora compozitorului Richard Strauss se plînge că n-a avut dreptul să vîneze. Iar cîteodată, i s-a interzis chiar şi să urce pe cal…“, comentează sarcastic Klaus Mann, căci el era unul dintre cei doi americani – celălalt, un corespondent de presă dornic să ia un interviu unei celebrităţi – în vizită la bătrînul Strauss.

Personalităţile culturale de dreapta extremă au fost recuperate peste tot. Cele care au criticat extrema dreaptă – la noi sau aiurea – sînt refulate, şterse din istorie prin tăcere. Nu este întîmplător că, în 1958, la sărbătorirea a 800 de ani de existenţă a Münchenului, vorbind despre elita culturală a oraşului, Werner Heisenberg, bavarez de felul său, a numit pe cine vrei sau nu vrei, nu şi pe Thomas Mann; nemţii i-au iertat acestuia abia tîrziu de tot faptul că, din exil, a criticat Germania (hitleristă) şi pe germani. La fel, ilustrul fizician nu l-a pomenit pe Klaus Mann, acesta chiar născut la München şi, de altfel, coleg de generaţie – sînt cam de-o vîrstă, Heisenberg născut în 5 decembrie 1901, Klaus Mann în 18 noiembrie 1906.

Aşa stau lucrurile.

A revenit la modă, ba chiar ca poruncă a criticii, arta cu tendinţă. Exact cum a ordonat, vreme de cinci decenii, Partidul Comunist, stîrnind nu puţine rezistenţe ale autorilor. Acum, autorii, inclusiv cei de poezie, sînt încurajaţi să scrie poeme despre problemele sociale, politice etc. ale zilelor noastre. Şi evidenţiaţi în măsura în care le-au scris. Vechea dispută din secolul al xix-lea, artă pentru artă şi artă cu tendinţă, o vreme aţipită sau numai uitată, pare a fi soluţionată astăzi în favoarea tendinţei. Eu ţin cu I.L. Caragiale: artă pentru artă sau artă cu tendinţă, mi-e indiferent, dar artă cu talent să fie.