Elisa Shua Dusapin este o tânără scriitoare din Elveţia, născută în 1992, cu tată francez şi mamă sud-coreeană, a crescut între Paris şi Zürich, actualmente trăieşte în cantonul Jura din Elveţia unde selecta editură Zoe i-a publicat primele romane. A urmat studii literare şi are un „bachelor“ în scriere, a publicat primul roman Iarnă la Sokcho în 2016, roman – de numai 144 pagini – încununat cu premiile Robert Walser, Alpha, Régine Deforges, între altele. În 2018, i-a apărut al doilea roman Les Billes du Pachinko, încoronat în 2019 cu Premiul elveţian de literatură. Fragmentele pe care le prezentăm azi cititorilor români în avant-premieră sunt extrase din Iarnă la Sokcho – roman intimist, despre relaţia fragilă dintre un autor de benzi desenate francez şi o tânără coreeană, relaţie nemărturisită, neconcretizată în cuvinte de niciunul, schiţată în câteva gesturi neterminate şi în liniile unor desene în tuş, sau despre cum să supravieţuieşti moral într-o societate închistată în tradiţii şi contradicţii. (F.&J.-L.C.)

 

 

I s–au adus două feluri de cerneală din depozit. Una coreeană, cealaltă japoneză. Kerrand a refuzat-o pe cea japoneză, se usca prea repede, voia s-o testeze pe cea coreeană. Nu era posibil. Kerrand a ridicat capul. Şi a repetat cererea. Casierul a devenit stană de piatră. Am insistat eu în coreeană până a cedat. Kerrand a trasat câteva linii într-un carnet cu coperţi de pânză ţinut în palton. În cele din urmă a cumpărat cerneala japoneză.

În staţia de autobus nu mai era nimeni în afară de noi.

– Deci sunteţi francez.

– Din Normandia.

Am coborât bărbia în semn că înţeleg.

– Cunoaşteţi? m-a întrebat el.

– Am citit Maupassant…

S-a întors atunci spre mine.

– Şi cam cum o vedeţi d-voastră?

M-am gândit un pic.

– Frumoasă … Şi cam tristă.

– Normandia mea nu mai e cea a lui Maupassant.

– Poate. Dar este ca Sokcho.

Kerrand n-a răspuns. El nu o să cunoască niciodată Sokcho la fel ca mine. Nu puteai pretinde că-l cunoşti dacă nu te-ai născut aci, dacă nu trăiai aici iarna, cu mirosurile, cu caracatiţele lui cu tot.

– Citiţi mult? m-a întrebat.

– Mai ales înainte de a urma studiile. Atunci citeam cu inima. Acum cu mintea.

A dat din cap şi şi-a strâns mâna pe pachetul de cumpărături.

– Dar d-voastră?

– Dacă citesc?

– Ce faceţi în viaţă?

– Benzi desenate, comics.

Cuvântul „comics“ suna fals în gura lui. Mi–am imaginat Târguri, cozi de cititori. Poate că era cunoscut. Eu nu citeam benzi desenate.

– Povestea d-voastră se petrece aici?

– Nu ştiu încă. S-ar putea.

– Sunteţi în concediu?

– În meseria noastră nu avem niciodată concediu.

A urcat în autobuz. Ne-am aşezat lângă fereastră, de fiecare parte a culoarului. Lumina scăzuse. Kerrand se reflecta în geam, cu pachetul pe genunchi. A închis ochii. Nasul se detaşa din profil ca un echer. Din buzele înguste plecau linii ca o deltă ce vor deveni riduri. Se răsese proaspăt. Urcând cu privirea spre ochi, mi-am dat seama că şi el mă privea în imaginea reflectată în geam. Cu aceeaşi privire pe care-o avea când a sosit la pensiune, un aer cordial şi uşor plictisit totodată. Mi-am plecat capul. La difuzor s-a anunţat staţia noastră. Înainte de a o apuca pe străduţa ce ducea spre anexă, Kerrand mi-a atins uşor umărul:

– Vă mulţumesc pentru această după-amiază.

 

Nu a venit la masă nici în seara aceea. Prinzând curaj în urma plimbării comune, i-am dus o tavă cu mâncare mai puţin ardeiată decât cea destinată celorlalţi clienţi.

Cum stătea aplecat pe marginea patului, silueta i se proiecta pe peretele de hârtie. Uşa nu era complet închisă. Mi-am lipit obrazul de tocul uşii şi am văzut cum mâna îi alerga pe o foaie de hârtie. O pusese pe un carton, pe genunchi. Între degetele lui, creionul îşi căuta drumul, înainta, revenea, ezita, îşi relua căutările. Mina creionului nu atinsese încă hârtia. Când Kerrand a început să deseneze, linia era neregulată. Revenea asupra liniilor trasate de mai multe ori, ca şi cum ar fi vrut să le şteargă, să le corecteze, dar fiecare apăsare le grava de fapt. Subiectul, greu de recunoscut. Nişte crengi, ori o grămadă de fiare. Am reuşit să desluşesc începutul unui ochi. Un ochi negru sub un păr răvăşit. Creionul şi–a continuat drumul până a apărut o figură feminină. Nişte ochi, cam prea mari, o gură minusculă. Era frumoasă. Ar fi trebuit să se oprească aici. Dar el a continuat să revină asupra trăsăturilor, frângând încet-încet linia buzelor, deformând bărbia, perforând privirea, a înlocuit creionul cu peniţa şi cu cerneală mânjind hârtia cu îndârjire până ce femeia nu a mai fost decât o pastă neagră, diformă. A pus-o pe birou. Cerneala picura din ea pe jos. Un păianjen a început să-i urce pe picior, nu l-a alungat. Îşi  contempla opera. Cu un gest maşinal a rupt un colţ de foaie. Şi a început să-l mestece în gură.

Mi-a fost teamă că o să mă surprindă acolo. Am pus tava jos fără zgomot şi am plecat.

 

***

Prin fereastra care despărţea bucătăria de recepţie, l-am zărit pe Kerrand care se întorcea. S-a adresat bătrânului Park, acesta m-a chemat repede, contrariat, el nu vorbea bine englezeşte. Am lăsat vasele în chiuvetă, m-am  şters pe mâini, am aşteptat să mi se ia aburii de pe ochelari şi m-am dus la ei. Era vorba de o excursie la frontiera cu Coreea de Nord. I-am explicat lui Kerrand că un autobuz îl putea conduce numai până la postul de control pentru vehicule, observatorul din no man’s land nefiind accesibil decât cu maşina personală. Kerrand voia să închirieze una. Park a sunat la agenţie. Se cerea un permis internaţional. Iar Kerrand nu-l avea. Totuşi, a insistat el, avea un permis francez. Park era dezolat. Am propus să conduc eu. M-au privit amândoi surprinşi. Park a fost de acord, cu condiţia să fac mai înainte camerele.

– Putem merge în altă zi, dacă preferaţi, mi-a spus Kerrand.

Am convenit că vom merge luni. L-am întrebat pe Kerrand dacă a mâncat fiindcă urma să adun. Nu-i era foame, se ducea să dea o raită.

***

– Când aţi venit ultima oară aici? m-a întrebat Kerrand.

– Acum e pentru prima dată.

–Nu aţi mai venit niciodată, vreau să zic, din solidaritate?

– Ce solidaritate, să plângi în dosul binoclului.

– Nu asta voiam să zic.

– Numai turiştii vin aici.

Kerrand n-a mai comentat. La intrarea în muzeu, într-o boxă aseptizată, o figură de femeie şi-a apropiat orificiul bucal de microfon. Five thousand wons.

– Pentru două persoane? am întrebat.

Ochii globuloşi s-au ridicat încet: Yes, for two people. Kerrand a mulţumit. Eu am înghiţit umilinţa de a nu fi primit, în faţa lui, un răspuns în limba mea. Parcursul ne-a fost indicat de o mână de latex.

 

Totul era prea. Mare, rece, gol. Zgomotul produs de pantofii noştri răsuna pe dalele de marmură. Kerrand se plimba detaşat, cu mâinile în buzunare. Într-un final s-a oprit în faţa unei vitrine cu căşti din piele şi m-a rugat să-i traduc ce scria acolo.

Se rezuma conflictul dintre cele două state Coreene, susţinuţi în nord de sovietici şi China, iar în sud de Statele Unite şi onu, din 1950 până la semnarea armistiţiului din 27 iulie 1953 şi crearea acestei frontiere pe paralela treizeci şi opt, cea mai militarizată din lume, în mijlocul unui no man’s land de două sute treizeci şi opt de kilometri lungime şi de patru lăţime. În trei ani de zile, au murit două până la trei milioane de oameni, civili şi militari la un loc. Niciun tratat de pace nu fusese vreodată semnat.

Kerrand mă asculta concentrat, cu capul în jos, şi o mână pe frunte reţinându-şi părul. În ce mă privea, singura vitrină care-mi reţinuse atenţia conţinea încălţăminte de şcolari din nord şi biscuiţi Choco Pie în ambalaj albastru. Dacă nu s-ar fi produs separarea, aş fi mâncat acum Choco Pie învelit în albastru, nu în purpuriu. Or fi fost originali cei din vitrină? Chiar or fi fost biscuiţi înăuntru sau au fost fabricate aşa, pentru muzeu?

M-am uitat cât e ceasul pe telefon. Vârful degetului se albise. L-am frecat fără să simt nimic. Zece minute mai târziu sângele nu-mi revenise în deget. I-am spus asta lui Kerrand. Mi-a luat mâna în mâna lui, caldă, şi mi-a spus că nu era normal să–mi fie aşa de frig. Mi-era mereu frig. A scuturat din cap şi mi-a vârât mâna în buzunarul lui.

În ultima sală din muzeu se reconstituia un lagăr militar. În fundul sălii, erau statui de bărbaţi din ceară întinşi pe paie. Sala făcea şi oficiu de magazin de suveniruri. Se putea cumpăra alcool de Pyongyang, desene de copii, badge-uri cu portretele dictatorilor din nord. În spatele unui ghişeu, un manechin de femeie în uniformă gri se uita drept înainte. M-am apropiat de ea. Un clipit de gene. Era vie. O vânzătoare. Am încercat să–i prind privirea. Niciun freamăt de buze, nicio ridicare de sprânceană.

I-am spus lui Kerrand că aş  vrea să plec.

 

La întoarcere am rămas tăcuţi. Sub răpăiala ploii, marea se zgribulea în ghimpi de arici-de-mare. Kerrand conducea cu mâna stângă pe volan, cealaltă pe schimbătorul de viteze, atingându-mi în treacăt genunchiul. Mânuşile şi le pusese deasupra carnetului, între noi. Degetele îi erau umbrite de urme de cerneală. Tulburată, îmi impuneam să stau retrasă lângă portieră. Înclinarea scaunului făcea ca poziţia să fie inconfortabilă.

 

În seara aceea, l-am spionat din nou prin uşa întredeschisă. Părea mai bătrân, cum stătea aplecat peste birou. Mâzgălise o schiţă de bust de femeie cambrată, cu sânii goi, cu picioarele pe jumătate ascunse de curba unei fese. Se rostogolea pe un futon.

Trasase parchetul, detaliile futonului, ca şi cum evita femeia, dar corpul ei fără faţă cerea dreptul la viaţă.

Odată decorul în creion terminat, a continuat, a apucat peniţa ca să-i adauge ochii. Femeia era acum aşezată. Dreaptă. Cu părul tras pe spate. Bărbia îşi aştepta gura. Respiraţia lui Kerrand s-a accelerat în ritmul desenului din peniţă până ce de pe foaie nişte dinţi foarte albi au izbucnit în râs. Voce prea joasă pentru o femeie. Kerrand a vărsat toată cerneala din sticluţă, femeia s-a clătinat, a încercat să strige din nou, dar negreala a venit să-i cernească buzele până le-a făcut să dispară.

***

Motorul de căutare coreean nu furniza nicio informaţie despre „Yan Kerrand“. În schimb, google.fr mi-a permis să descopăr extrase din benzile lui desenate. Semna „Yan“. Ultima bd şi  al zecelea volum din seria lui cea mai cunoscută urma să apară în cursul anului viitor. Din comentariile cititorilor şi ale criticilor, am înţeles că era vorba de un arheolog ce străbătea lumea întreagă. Fiecare album despre un alt loc, o altă călătorie într-un laviu de cerneală fără culoare. Cuvinte puţine, practic fără dialoguri. Un solitar. Frapantă asemănare fizică cu autorul. Contururile lui se detaşau net pe când celelalte personaje nu apăreau decât în umbră. Şi, uneori, chiar cu mult mai mare ca ele, un uriaş neîndemânatic, ori dimpotrivă, minuscul, numai eroul avea trăsături distincte. Celelalte personaje se pierdeau în spatele detaliilor unui scaun, ale unei pietre, unei frunze. O fotografie din presă îl arăta pe Kerrand la recepţia unui premiu. Avea un surâs stingher. Era însoţit de o roşcată aproape tot atât de înaltă ca el, cu faţă pătrăţoasă, păr tăiat scurt. O ataşată de presă? Soţia? Nu se prea potriveau. Mă gândeam că un bărbat căsătorit nu ar pleca într-o călătorie din care nu ştie când se întoarce. Nu semăna cu cea pe care-o desena când îl spionam, care avea contururi mai dulci.

***

Am arătat spre cuvertura ce zăcea pe jos:

– Mi-aţi adus rufele la spălat?

Fără să arate că a observat ironia mea, Kerrand a adunat cuvertura. Vărsase cerneală pe ea, îi părea rău, se scuza. Cum părea realmente încurcat, i-am spus că nu era  grav.

– Atunci pot să v-o dau? m-a întrebat uşurat.

Am întins mâinile. El a scuturat din cap:

– Nu voiam s-o duceţi d-voastră, doar să ştiu dacă o puteţi spăla.

– Da, v-am spus.

– S-o pun în maşina de spălat?

– Nu, pentru cerneală, trebuie un produs special.

Şi-a lăsat umerii în jos.

– Lăsaţi-o în camera d-voastră, mă ocup eu pe urmă.

– E prea voluminoasă. Prefer s-o duc eu unde îmi spuneţi d-voastră.

Întârziasem, dar eram destul de bucuroasă de întâlnirea asta neprevăzută.

 

La spălătorie i–am spus lui Kerrand că mă informasem un pic despre ce făcea. M–a întrebat dacă citeam benzi desenate. Puţin, dar mă interesau.

– Ultimul d-voastră album va ieşi curând, nu?

– După editorul meu, da.

– Probleme de inspiraţie?

A râs pe jumătate.

– Inspiraţia nu e decât o mică parte din munca asta.

– Sunt frumoase desenele dv.

M-am gândit că, de fapt, nu cunoşteam criteriile obiective pentru a judeca ce este frumos ori nu într-o imagine.

– Vreau să spun că mie îmi plac desenele dv.

Speram să nu mă pună să-i descriu ce anume îmi plăcea în desenul lui, oricum nu în engleză. Iar în franceză, nu mai pronunţasem un cuvânt de doi ani de zile.

Am întins produsul pentru pete pe cuvertură, jenată să-l ştiu pe Kerrand în spatele meu. Se făcuse cald şi umed acolo şi eu nu-mi dădusem cu deodorant la subţiori. În sfârşit, a plecat din spălătorie. Am despachetat cearşaful. Din el a căzut cămaşa pe care-o purta în seara cu desenul. Am şifonat-o în mână, eliberând mirosul reţinut prizonier în textura de in.

***

(La restaurant) … nu am mai îndrăznit să-i arăt cum trebuia să ţină beţişoarele. Fiindcă nu spunea nimic, l-am întrebat ce făcea el toată ziua. Mergea pe jos, descoperea aşezarea, căuta idei. Călătorise prin toate locurile pe care le desenase pentru eroii lui? Da, în cea mai mare parte. Dar era prima oară că venea în Coreea.

– Ultimul album se va petrece la Sokcho, am dedus eu.

– M-aţi mai întrebat o dată.

– Asta era acum două săptămâni. Atunci încă nu ştiaţi.

– Credeţi că Sokcho ar fi un loc bun pentru o poveste? m-a întrebat el.

I-am spus că depindea de poveste. Kerrand s-a aplecat peste masă, ca pentru a-mi dezvălui un secret.

– Dacă se petrece aici, o să mă ajutaţi?

– Cum?

– Descoperim lucruri diferite.

– Nu-i nimic de văzut la Sokcho.

– Eu cred că da.

Am băut câteva înghiţituri de soju. Obrajii începuseră să-mi ardă. Până să reflectez mai mult, l-am întrebat de unde îi venea pasiunea pentru desen. Fusese dintotdeauna un cititor de benzi desenate. Copil fiind, timp de ore întregi copia căsuţele preferate, de-acolo poate i s-a tras.

– V-aţi realizat visul?

– Singurul lucru de care sunt sigur este că nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung unde sunt acum.

S-a întors ca să-şi extragă un os de peşte din gură. După care a revenit cu întrebarea. Eram de acord să-l ajut dacă avea nevoie de mine?

– Altfel, plecaţi?

– Asta doriţi?

– Nu.

A surâs. Aş putea să-l văd desenând o dată? A luat o înghiţitură de soju înainte de a-mi răspunde:

– Dacă doriţi.

Unele intonaţii spun mai degrabă „prefer să nu”, altele „facem cum doriţi d-voastră”. Pe a lui chiar nu am înţeles-o. Şi am urât-o.

 

O temperatură de minus douăzeci şi şapte de grade a coborât noaptea peste oraş. Nu se mai întâmplase de ani de zile. Făcută ghem sub cuvertură, suflam în mâini, le frecam între coapse. Afară, sub asalturile gerului, valurile încercau să reziste dar din ce în ce mai lente şi mai grele, crăpau, înainte de a se sparge de mal, învinse. Nu mi-am găsit somnul decât după ce m-am învelit în palton.

***

Zăpadă îngreunată cu apă din cauza vremii mai călduţe, se pleoştea acum prin curentul repede al apelor, aplecând bambuşii. Era o zi fără vânt. Kerrand mergea în urmele lăsate de paşii mei, îi  dădusem să încalţe rachetele lui Park. Se oprea des, îşi scotea mănuşile, mângâia scoarţa unui copac, o stâncă sub zăpadă, asculta, înainte de a-şi pune mănuşile şi de a continua ascensiunea tot mai lent.

– Iarna nu are nimic interesant aici, mă arătai eu nerăbdătoare. Curând însă vor înflori cireşii, va înverzi bambusul, trebuie văzuţi primăvara.

– Nu voi mai fi aici atunci.

Se oprise din nou, lua aminte în jur.

– Îmi place mai mult aşa, fără artificii.

Am ajuns la grotă, un templu mic cu sculpturi de Buddha pitite prin firide. Kerrand s-a uitat la toate cu atenţie. Voia să cunoască legende şi poveşti coreene despre munte. Pentru personajul lui.

 

Traducere şi prezentare
de  Florica şi Jean–Louis Courriol