OLIVIU CRÂZNIC: MASCA, OGLINDA, CHIPUL

Marius Florea (născut în anul 1997) este filosof (licenţiat şi masterand al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ – Cluj-Napoca) şi poet (publicat, printre altele, în Apostrof – revistă a Uniunii Scriitorilor din România – şi în Caiete Silvane – revistă apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România) premiat la varii concursuri literare, printre care se numără şi un concurs literar internaţional dedicat tinerilor, organizat în Italia.

Volumul său de debut, intitulat desfigurat (stilizat, cu iniţială mică), a văzut lumina tiparului în anul 2019, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9.

Opera aparţine stilului funcţional beletristic, structura aparte a acesteia obligându-ne, însă, la întreprinderea unei analize separate pentru fiecare dintre cele două părţi componente. De altfel, ar fi fost preferabil, din punct de vedere editorial, să se realizeze o delimitare expresă a componentelor respective, delimitare pe care o vom propune, efectua şi utiliza în cele care urmează: ergo, ne vom referi la poemul principal, care conferă titlul volumului, ocupând cele mai multe pagini (de la pagina 5 până la pagina 97), ca reprezentând Partea I, iar la creaţiile care îi urmează (de la pagina 98 până la pagina 146), ca reprezentând Partea a II-a a operei.

Analizând, aşadar, convenita Parte I, putem considera că desfigurat aparţine curentului literar postmodernist (cu apăsate accente suprarealiste şi chiar expresioniste), categoriei estetice a comicului (a nu se confunda cu umoristicul, care este doar una dintre subcategoriile „îngăduitoare“ ale comicului), subcategoriei estetice a satiricului, speciei literare a poemului narativ alegoric.

Drept epigraf, autorul a optat pentru un citat din Walden-ul filozofului transcendentalist Henry David Thoreau: „The mass of men lead lives of quiet desperation“.

Episoadele poemului, numerotate cu cifre romane (de la i până la xii), ne dezvăluie experienţa revelatoare a unui poet cu măreţe aspiraţii neîmplinite, care, treptat, începe să vadă nimicnicia semenilor săi reflectându-se pe chipurile acestora – desfigurându-i, transformându-i în monştri, în adevăraţi „zombies“. Captiv în poate închipuita apocalipsă (ale cărei victime demascate suferă un soi de „Efect Dorian Gray“, amintind şi de teoriile antropocriminologice avansate de italianul Cesare Lombroso, conform cărora viciile de caracter conturează şi deformează trăsăturile fizice ale unei persoane), antieroul caută singurătatea, are crize de furie ori atacuri de panică, pândeşte în oglindă primele semne ale „morbului“ – zadarnic, însă: este imun. O fată întâlnită întâmplător şi pentru scurt timp, probabil ultima fiinţă umană nemaculată, devine ţinta unor căutări asidue, disperate, întreprinse de poetul-personaj – dar mai poate cineva, cu adevărat, să se sustragă corupţiei sociale contemporane, meschinului cotidian, urâţeniei sufleteşti devenite atât de „fireşti”, încât prinde a se revărsa în exteriorul trupului-recipient, remodelându-l după chipul şi asemănarea viciului?… În faţa deznodământului inacceptabil, singurul gest posibil rămâne unul de natură radicală, cu semnificaţii de jertfă mesianică.

Exprimându-se prin intermediul versului liber, uneori invocând personalităţi culturale (George Bacovia, Franz Kafka, Mircea Eliade, Jean-Paul Sartre, Salvador Dali, Charles Bukowski, Allen Ginsberg), alteori alunecând (nenecesar, în opinia noastră – dar, din fericire, arar) în sfera limbajului licenţios/argotic, autorul reuşeşte să proiecteze în mintea cititorului imagini impresionante şi vii ori să îi îndrepte acestuia atenţia către probleme existenţiale. Iată câteva exemple edificatoare:

„(…) ciorile/ zburau una câte una ca într-o explozie/ şi făceau să fie din ce în ce mai beznă“ – tablou dinamic, cinematografic, ameninţător;

„când eşti singurul normal problema e la tine“ – teoria relativităţii normalităţii;

„eram haosul/ ea era pacea“ – remarcăm aici principiul îngemănării antitetice de tip „Yin-Yang“, precum şi credinţa în existenţa unui „etern feminin“ cu rol divin, izbăvitor pentru „sufletul-pereche“ masculin;

„(…) eram supărat pe literatură/ îmi jurasem mai demult/ că n-o să mai trăiesc prin cărţi/ (…)/ nu mai vreau să trăiesc doar în mintea mea/ nu mai vreau să mă împrietenesc cu autori morţi“ – observăm o critică a idealismului omului de cultură, rupt de realitate (dar o critică voit falsă, după cum vom descoperi numaidecât);

„dacă stau bine să mă gândesc/ literatura m-a adus în punctul ăsta/ când trăiam în ignoranţă/ în naivitate/ (…)/ iubeam pe toţi şi toate/ (…)/ am muşcat prea adânc din mărul cunoaşterii/ şi am dat de putrezeală“ – tragismul condiţiei omului de cultură constă în preţul plătit de acesta în momentul dobândirii cunoaşterii: pierderea ireversibilă a tocmai acelui idealism care l-a atras şi care l-a susţinut în aventura sa intelectuală.

Partea a ii-a a volumului cuprinde douăzeci şi unu de poeme de sine stătătoare, virând semnificativ spre curentul literar expresionist (probabil, nu întâmplător întâlnim aici un citat din Edvard Munch, părintele Ţipătului: „From my rotting body, flowers shall grow and I am in them, and that is eternity“) şi spre genul literar liric: autorul nu îşi mai exprimă gândurile şi sentimentele prin intermediul naraţiunii în versuri, preferând modalitatea expunerii directe. Eteroclită din punct de vedere formal, oferă cititorului stihuri cu rimă (florile morţii – poem în care revine ideea apocalipsei, de data aceasta o apocalipsă ecologică, nu socială: omenirea, dispreţuind şi batjocorind mediul înconjurător, cade pradă Naturii răzbunătoare şi purificatoare totodată) sau distihuri fără rimă (sufocare), creaţii de relativ mică întindere (negru – poem al condiţiei poetului, cu iz bacovian: „culoarea favorită a poetului e negrul/neagră e cerneala în care-şi înmoaie peniţa“) ori, dimpotrivă, de relativ mare întindere – fără a se apropia, însă, de amploarea poemului principal –, împărţite în „secţiuni“ (fragmente: i; ii; iii) sau „capitole“ (florile morţii: rădăcina; tulpina; frunzele; florile; fructul; sămânţa), texte al căror titlu este în limba latină (ex nihilo) ori în limba engleză (darkroom) ş.a.m.d.

Meditaţia filozofică încă mă chinui să sting lumina reprezintă, în opinia noastră, vârful valoric al acestei „a doua părţi”, tratând alungarea lui Dumnezeu de către om, precum şi rezultatul, nu tocmai satisfăcător, obţinut astfel: „(…) l-am dat afară/(…) /(…) a luat cu el şi sensul(…)/ a încetat să existe/(…) /dar acţiunile lui/încă au efect/a aprins odată lumina (…) /şi n-o va mai stinge niciodată“. În schimbul pierderii divinităţii, am câştigat – ne avertizează versurile – doar o existenţă searbădă şi „o metafizică seacă“.

Volumul are o copertă plastifiată mat, ilustrată adecvat cu un detaliu din Portretul lui Michel Leiris, pictat de artistul expresionist Francis Bacon (a nu se confunda cu filozoful renascentist omonim). Din păcate, nu conţine o biografie a autorului (pe coperta a iv-a ori în interior), necesară cu atât mai mult cu cât acesta nu este, în momentul de faţă, suficient cunoscut publicului cititor. Textul propriu-zis, tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, este destul de atent corectat (conţine doar câteva mici erori, scuzabile) şi foarte bine tehnoredactat.

Concluzionând, opera a apărut în bune condiţii editoriale şi constituie un prim pas important făcut de Marius Florea într-o carieră literară care se anunţă a fi demnă de urmărit de către toţi cei care apreciază poezia contemporană experimentală ori curentele literare de avangardă ale secolului al xx-lea – responsabile, în mare măsură, pentru forma şi stilul beletristicii de astăzi.