CORIN BRAGA: FULVIU FACE YOGA ÎN VIS

Din acea duminică, Fulviu jură să nu mai facă yoga. Oricum, odată cu luna noiembrie vremea se răci, iar în micul apartament, după cum avea să constate, încălzirea centrală era insuficientă. În frigul permanent, nu ar mai fi reuşit să-şi facă exerciţiile şezând sau întins pe podea fără să răcească. În dormitor îşi cumpără un radiator electric, care însă nu reuşea să dezmorţească aerul decât atâta timp cât era în priză. Când se întorcea acasă de la liceu, Fulviu nu apuca decât să-şi facă temele la birou, îmbrăcat cu un pulover gros, iar apoi, la sfârşitul după-amiezii, se băga deja în pat. Peste plapumă adusese o învelitoare din blană de oaie, găsită în dulapul bunicului, care transforma patul într-un iglou.

Într-o seară, cuibărit sub carapacea de blănuri şi ascultând liniştea din încăpere, îi veni o idee. Dacă nu mai putea face yoga în timpul treziei, fiindcă avea senzaţia că îngheaţă şi se mineralizează, cum ar fi fost să facă yoga în timpul somnului? Ipoteza i se păru năstruşnică la început, apoi începu să lucreze în el. Poate că atunci spaima foarte concretă, resimţită cu întreg trupul, din nucleul celulelor, că se solidifică şi se transformă într-o statuie de marmură, nu ar mai fi apăsat asupra eului său real, ci doar asupra celui din vis. Cine era el cel din vis? Cel al cărui corp pe cale de descompunere era cercetat de medicii în costume de protecţie? Sau cel care contempla de la o anumită depărtare întreaga scenă? Dacă el rămânea liber şi viu în postura de visător, însemna că trupul său putea păţi orice în postura de visat. Putea să se rănească, să se iradieze, să moară, să fie disecat, fără ca el contemplatorul să fie afectat. Aceasta era soluţia ca să evite pericolele coşmarului: să se dedubleze. Să îşi lase dublul să înfrunte încercările periculoase, să sufere toate atacurile şi distrugerile, în timp ce el ar fi rămas spectatorul şi, în cel mai fericit caz, chiar regizorul întâmplărilor.

Dar cum să se dedubleze? În ultima transă, lucrul acesta se întâmplase spontan: îşi relaxase membrele şi corpul, până când deveniseră grele ca un trunchi de copac, şi brusc se pomenise privindu-se din afară. Ar fi trebuit să facă acelaşi lucru şi în somn. Dar cum să-ţi aduci aminte în vis să faci ceva ce ţi-ai propus pe când erai treaz? Nu ştia cum ar fi putut duce o intenţie din trezie în somn. „Aş putea să adorm cu gândul că vreau să fac yoga“, îşi spuse. Încercă într-adevăr, câteva seri la rând, să adoarmă imaginându-şi că începe exerciţiile de yoga, dar nu se întâmplă nimic, căzu pur şi simplu în somn şi visele îşi urmară cursul imprevizibil.

Apoi, într-o seară, îi veni o altă idee: „Ce ar fi să adorm nu cu gândul de a face yoga, ci chiar în timpul unui exerciţiu de relaxare?“ Cum însă îşi jurase să nu mai facă treaz o relaxare completă, decise că ar putea încerca să adoarmă relaxându-şi doar câte un membru, o mână spre exemplu, sau o altă parte a corpului. Aşa şi făcu: se aşeză comod pe spate între perne şi îşi concentră atenţia asupra mâinii drepte. Şi-o imagină ca pe o cârpă de spălat pe jos strivită de ciment, grea de apă, strânse muşchii degetelor, ai palmei şi ai braţului pentru a-i identifica pe fiecare şi a le da îndemnul de relaxare, trimise prin fiecare nerv şi fibră impulsul invers, nu de trezie şi acţiune ci de repaus şi uitare, până când mâna şi braţul se lăsară grele în aşternut, atârnând ca o prelungire artificială a trupului, ca un membru de cauciuc în locul unuia amputat.

Adormi şi începu să viseze cu o senzaţie ciudată. Ar fi trebuit să înainteze normal prin întâmplările visului, dar ceva invizibil îl ţinea pe loc, precum o ancoră ce îi imobiliza partea dreaptă a corpului. Dădu de câteva ori să pornească înainte şi să se piardă în peripeţiile somnului, dar greutatea de a mişca balastul ce îl ţinea pe loc sfârşi prin a-i atrage atenţia, chiar în interiorul visului. „Ce mi se întâmplă?“ se întrebă cu un licăr de luciditate neobişnuit pentru starea de somn. Tot încercând să se smulgă din cârligul ce îl trăgea înapoi, îşi întoarse privirea în direcţia greutăţii şi îşi văzu mâna dreaptă întinsă relaxat pe o pernă.

Ceea ce era ciudat şi nou nu era faptul că îşi vedea mâna, în definitiv îşi folosise trupul şi membrele pentru a face diferite acţiuni în multe vise, ci faptul că era întrucâtva conştient că îşi vede mâna. O putea contempla ca pe un obiect într-o vitrină de muzeu. Se putea învârti în jurul ei, fără ca ea să se rupă totuşi de el, să devină independent. „Ce mână vineţie am!“, îşi va aminti Fulviu că îşi spusese în vis. „Sper că nu se cangrenează!“ Gândul nu îi producea spaimă sau îngrijorare, era o constatare detaşată.

Mâna îl ţinea însă în loc, de parcă ar fi fost ţintuită de pernă de un magnet strivitor. Nu reuşi să o ridice şi nici măcar să o dezlipească, gravitaţia era colosală. Sau, mai exact, el nu deţinea controlul asupra mâinii, nu avea acces la nervii şi la muşchii ei, nu îi putea insufla voinţa sa. „Oare mai e totuşi mâna mea?“ se întrebă Fulviu. Şi, devenit curios, începu să o cerceteze din priviri, iar apoi aduse şi mâna cealaltă, stânga, ca să o pipăie, să o ciupească, să o mişte. În mod ciudat, în timp ce mâna stângă, cea asupra căreia avea controlul total, rămânea oarecum invizibilă, în pata oarbă în care ni se află trupul în timpul viselor chiar dacă ne servim fără nicio dificultate de el, mâna dreaptă era perfect vizibilă şi bine conturată, concentrând asupra ei o conştiinţă mai clară decât cea a visului obişnuit.

Fulviu se trezi mirat, de-a dreptul nedumerit, de acest coşmar. Se gândi întreaga zi la el, dar nu îi veni în minte nicio soluţie pentru a debloca situaţia, pentru a-şi elibera braţul din paralizie. Îşi dădu însă seama că, poate mult mai important decât inconvenientul de a fi imobilizat, era faptul că devenise conştient în somn de existenţa braţului, că reuşise să ducă în vis o intenţie de dinainte de a adormi.

În noaptea următoare îşi propuse să facă acelaşi exerciţiu cu piciorul drept. Se culcă pe spate şi îşi relaxă încheieturile, şi muşchii pulpei, şi ai coapsei, mai ales muşchiul lung care merge transversal dinspre şold spre interiorul genunchiului şi care întotdeauna îi provoca o senzaţie de gâdilitură. Adormi înainte de a fi dus relaxarea până la capăt. În primul dintre visele acelei nopţi se pomeni fugărit de nişte gangsteri pe străduţe înguste şi întunecoase. Ştia că dacă îl vor prinde îl vor bate cu pumnii şi îl vor înjunghia, pentru o vină de care nu îşi aducea aminte. De aceea, voia să păstreze avansul încât să se poată pierde în labirint, să se ascundă în vreun cotlon unde banda nu l-ar mai fi găsit.

Dar mergea greu, nu putea fugi, îşi târâia un picior, probabil fusese deja rănit cu cuţitul sau chiar cu un glonte de pistol. Se opri, gândindu-se că ar trebui să-şi cerceteze rana, să oprească sângele, să nu lase urme care i-ar fi dezvăluit traseul. Dar piciorul său nu sângera şi nu avea nicio rană deschisă, pur şi simplu îi atârna mort din şoldul drept şi era nevoit să-l târască după el ca pe o creangă uscată şi grea de copac. „M-au schilodit“”, îşi spuse, „m-au lovit până mi-a paralizat piciorul“. Totuşi, nu îşi aducea aminte să fi fost prins şi bătut de gangsteri.

„Ăsta nu e piciorul meu!“, îi veni un alt gând, neaşteptat şi caraghios. „M-au prins, mi l-au amputat şi l-au înlocuit cu o proteză de lemn. Măcar, dacă mă vor ajunge din urmă, nu voi simţi când îmi vor lovi piciorul. Oare nu aş putea să-mi înlocuiesc şi braţele cu proteze de lemn, ca să nu mi le rupă? Ba nu, de fier, şi atunci aş putea eu să-i lovesc încât să nu se mai scoale niciunul.“

Dorinţa i se îndeplini în cea de-a treia noapte. Acum îşi relaxase amândouă mâinile, întinse de o parte şi de alta a corpului culcat pe spate. Visul se reluă nu din acelaşi loc, fiindcă nu se mai afla într-un gang întunecat ci pe un ring de box, dar din aceeaşi situaţie, fiindcă şi acum era urmărit de nişte indivizi care doreau să-i facă rău. Trei dintre aceştia îl ajunseseră şi urcau în ring. Erau îmbrăcaţi în costume cu cravată şi pălărie, de aceea Fulviu se miră când îi văzu că îşi dau jos, intrând pe saltea, pantofii şi ciorapii, rămânând desculţi. De data aceasta nu îi mai era teamă, deoarece se simţea puternic, dispunea de o armă la care ei nu se aşteptau.

Într-adevăr, când cei trei îl înconjurară, hlizindu-se sadic, gata să îl atace, Fulviu îşi dădu drumul braţelor. Acestea măturau aerul ca doi drugi de fier, grei şi periculoşi, pe care el îi manipula însă cu uşurinţă. Pe indivizii din dreapta şi din stânga îi doborî aruncându-i jos cu câte o lovitură simultană peste obraji, ca şi cum ar fi dat o dată din aripi. Apoi îşi aduse mâinile în faţă şi le propti în pieptul celui de-al treilea, care zbură cât colo. În acel moment, în sală intrară şi restul gangsterilor. Priviră interzişi trupurile căzute ale atacatorilor, apoi, cu un scrâşnet de furie, scoaseră toţi pistoalele şi prinseră să tragă în băiat. „Ce păcat că nu am şi pieptul din piatră“, îşi spuse acesta, în timp ce cădea pe spate ciuruit de gloanţe, ca în jocurile din copilărie în care lui şi prietenilor săi le plăcea atât de mult să se prăbuşească spectaculos prefăcându-se că au murit.

„Asta e!“, avu Fulviu o revelaţie, imediat ce se trezi din vis. “Trebuie să îmi fac un dublu invulnerabil, care să intre el în locul meu în toate situaţiile periculoase.”

Aşa încât pentru noaptea următoare se pregăti cu grijă. Jurase să nu mai facă yoga, dar acum nu simţea că ar fi încălcat promisiunea, deoarece relaxarea nu era dusă până la capăt, nu o explora treaz, ci o arunca dincolo, peste bariera somnului, în vis. Aceasta nu mai era yoga. De astă dată îşi scufundă în amorţire întregul trup, însă nu sistematic, cum făcuse până atunci, membru cu membru, ci global, păcălindu-se pe sine însuşi că nu face vechiul exerciţiu, ci că pur şi simplu îşi lasă corpul moale pentru a se odihni mai bine. Adormi într-adevăr cu o senzaţie de bunăstare şi linişte.

„Ce e!? Ce doriţi de la mine?“ tresări Fulviu înfricoşat, cu o lumină puternică bătându-i în frunte. Unde se afla? Era întins pe spate, pe un pat sau un suport rece şi tare. Deasupra şi împrejurul lui se aplecau cei trei gangsteri pe care îi snopise în visul anterior. Îşi reveniseră, iar acum, după ce fusese doborât la rândul său, doreau cu siguranţă să se răzbune. Probabil din cauza aceasta îşi puseseră pe faţă măşti, ca să nu fie recunoscuţi drept autorii crimei. Dar aveau nişte măşti ciudate, nu erau negre, de piele, cu găuri pentru ochi, ci din cauciuc verzui, cu ochelari de sticlă. Lumina puternică a becului de deasupra mesei le bătea pieziş în suprafeţele vitroase, orbindu-l şi nelăsându-l să le distingă ochii şi faţa sub mască. Descoperi însă cu coada ochiului că nu mai erau îmbrăcaţi în costume negre, ci cu nişte uniforme sau halate verzi.

„Voi nu sunteţi…“, horcăi Fulviu cu greutate, deoarece limba îi ocupa gura ca o gelatină, înţelegând că nu se afla în visul cu gangsteri, ci în halucinaţia cu oamenii bolnavi de iradiere. El însuşi era unul din bolnavi, întins pe un catafalc, cu trupul cristalizat pe cale de a se dezagrega. Cei trei medici care îl analizau erau speriaţi şi curioşi în acelaşi timp, evident fără să fi înţeles despre ce boală este vorba. Din cauza aceasta, purtau costume de protecţie, să îi apere de contaminare. Iar de data aceasta, Fulviu nu se privea din afară, ca atunci când îi apăruse demonul de la Honura, ci el însuşi era cel privit, cadavru viu ca o statuie în care bate o inimă de carne.

„Ce s-a întâmplat? Nu se poate! Nu asta voiam!“ se revoltă Fulviu cuprins de o furie neputincioasă. Cu un efort de animal speriat de moarte, încercă să îşi ia în posesie trupul de om de nisip. Ca şi cum însuşi Sfinxul egiptean s-ar fi trezit la viaţă de sub tone de deşert care îl acoperiseră în milioane de ani, se ridică în şezut prin straturi minerale friabile interminabile.

„Şi-a revenit“, spuse unul din cei trei medici, cuprinzându-l de spate ca să-l ajute să şadă şi să respire.

Câteva clipe lungi, Fulviu se simţi ca o moluscă a adâncurilor aruncată brusc pe plajă, ca un vierme al nisipurilor de pe Arakis ieşit cu gura deschisă spre cer. În jurul său, cei trei îşi dădură jos măştile de tifon alb şi ochelarii de pe faţă. Unul singur, cel care avea şi o oglindă cilindrică de otorinolaringolog, era bărbat, celelalte două erau doctoriţe sau surori medicale, cu părul prins la spate.

– Unde mă aflu? se răsuci Fulviu împrejur, cercetând neîncrezător şi neliniştit sala de spital în care era întins pe o masă de operaţie.

– La Urgenţe, îl lămuri doctorul, privindu-l sever, ca şi cum l-ar fi certat.

Fulviu tremura din tot trupul. Fără ca medicul să se împotrivească, se ridicase în şezut cu picioarele atârnând pe lângă marginea mesei de operaţie. Una din surori îi puse un halat pe spate – Fulviu descoperi că era îmbrăcat în pijama – împotriva frigului, iar cealaltă se aşeză la o masă şi începu să completeze o fişă. Bărbatul îşi trase un scaun cu rotile în faţa lui Fulviu şi i se aşeză dinainte, prinzându-i picioarele între genunchii săi. Îşi lăsă din nou oglinda circulară peste ochi şi îi cercetă pupilele, deschizându-i pleoapele larg cu mâna.

– Ce s-a întâmplat? De ce mă aflu aici? întrebă Fulviu tot mai agitat, îngrijorat nu atât de faptul că se afla într-un spital şi că putea fi bolnav, ci fiindcă nu îşi aducea aminte cum ajunsese aici. Ce se petrecuse cu timpul? Cine îi furase o felie de memorie?

Medicul nu catadicsea să-i răspundă, îi întorcea mai departe capul într-o parte şi alta, cercetându-i ochii, urechile, limba. Apoi se ridică în picioare şi, cu un ciocănel negru, îi testă reflexele muşchilor de la braţe, lovindu-l în spatele cotului, şi de la picioare. În timp ce îl consulta, îi dicta surorii medicale observaţiile sale scurte, în fraze sibilinice.

– Fundul de ochi este bun, concluzionă el, ridicând din nou oglinda circulară de metal şi punând-o pe o masă. Ar trebui făcut şi un rmn, dar asta va decide familia. Va trebui ţinut sub observaţie, dar probabil nu a fost decât o criză de hipo…

– Suboxigenare a creierului, strecură Fulviu, care avusese adeseori, după ce începuse să crească, crize de scădere a tensiunii şi leşin.

– … criză de suboxigenare a creierului, îi preluă doctorul cuvintele, continuând să dicteze, datorate unei insuficienţe a inimii specifică adolescenţei. Recomand şi un examen cardiologic.

„Desigur, tot cu acordul familiei“, continuă în sine Fulviu, sardonic.

– O puteţi chema pe doamna Ostra, încheie medicul, de parcă i-ar fi citit gândurile.

Sora care îi pusese halatul pe spate se duse la uşa blocului operator şi o chemă înăuntru pe mătuşa pacientului. Dorli era agitată şi îngrijorată, cu ochii încercănaţi, veni direct la tânăr şi îl strânse la piept, fără să-l lase să spună ceva. Între timp, cealaltă soră încheie fişa de observaţii şi, dintr-un colţ, aduse un scaun cu rotile, pe care îl apropie de Fulviu.

– Duceţi-l la recuperare, rămâne până mâine, hotărî doctorul şi părăsi sala.

– Nu e nevoie, spuse Fulviu, ridicându-se în picioare şi refuzând să se aşeze pe scaun. Unde îmi sunt hainele?

– Nu ai alte haine, te-am adus de acasă în pijama, explică Dorli.

– Eşti cu maşina? Mă poţi duce acasă?

Dorli aprobă tăcut, iar Fulviu se adresă surorii medicale:

– Vă las halatul jos, după ce urc în maşină. Pot să vă rog să veniţi cu mine?

– Dar…, protestă sora.

Dorli îi făcu însă un semn din sprâncene şi femeia se resemnă.

– Ce s-a întâmplat?! izbucni Fulviu după ce urcară în automobil şi ieşiră din curtea spitalului.

– Ai leşinat. Ai avut o stare de catalepsie.

– Când? Ce zi e azi? se îngrijoră el, observând că afară era o după-amiază întârziată şi seara se lăsa printre blocuri.

– Bănuiesc că azi noapte. De dimineaţă m-au sunat de la liceul tău să-mi spună că nu ai venit la ore. Ştii, directorul adjunct, cel sever…

– Da, care ne trimite la tuns…, mormăi Fulviu. Ba nu, acela era în Clusium. Peste tot există câte un director adjunct sever.

– Aşa că m-am urcat în maşină şi după-prânz am ajuns la tine. Te-am găsit în pat, întins pe spate, întâi am crezut că dormeai, dar erai foarte palid şi nu aveai nicio reacţie. Am încercat să te trezesc, te-am zgâlţâit, te-am şters cu o batistă udă, dar nu simţeai nimic, aşa că te-am dus la urgenţe, unde doctorul a spus că eşti într-o stare catatonică. S-au gândit să-ţi facă şocuri electrice, dar putea fi vorba de un atac cerebral, încât au renunţat. Apoi înţeleg că te-ai trezit singur.

– Mda, morfoli Fulviu.

– Poţi să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat? îl somă Dorli, dar băiatul rămase tăcut până acasă.

După ce intrară în micul apartament al bunicului Frederic, Dorli reluă:

– Ai făcut iarăşi vreunul din exerciţiile tale yoga? Ţi-am spus că nu îţi fac bine, că sunt periculoase, nu ştii cum reacţionează organismul. Dacă intri în comă?

– Nu intru în comă, spuse Fulviu cu voce joasă. Dar am ajuns într-un impas.

– Dar nu mi-ai spus că ai renunţat la exerciţii?

– Nu mai fac, confirmă Fulviu, fără să dea alte explicaţii.

– Vrei să te duc la Clusium, să stai cu noi câteva zile? Vrei să facem mai multe investigaţii medicale?

– Nu vin, rămân aici. Iar de investigaţii nu am nevoie, ştiu ce se întâmplă.

– Măcar de-ai şti, murmură Dorli.

Fragment din romanul
Ventrilocul