ŞTEFAN BOLEA: DE LA DISIMULARE LA RESEMNARE

Demersul lui Kocsis Francisko din Terţine şi alte disimulări (Tg. Mureş: Ardealul, 2019) poate fi situat în descendenţa lui Ion Pillat, cel din Poemul într-un vers. Pastelurile sale au o coloratură metafizică, melancolia sa discretă posedând o nuanţă post-romantică: „au înflorit mii şi mii de maci/ pe colina domoală: lanul/ de grâu a făcut pojar//“ (Pojar, p. 20); „o pană de corb/ pe proaspăta zăpadă –/ ce vană rană//“ (Rană, p. 20); „arhitectura/ din chiciura tăcerii –/ un alb labirint//“ (Labirint, p. 14). Uneori, Kocsis aminteşte de Bacovia sau de D. Iacobescu, configurând o atmosferă ameninţătoare, în care ostilitatea naturii continuă războiul din interior: „şi-mi pare că bruna pădure tace/ ca lupul ascuns înainte s-atace// … fantomatic spintecător vegetal,/ brumar şi-ascute cuţitul letal//“ (Amurg senin, p. 54). O altă terţină, care mă duce cu gândul la scena celebră din Câinele andaluz, dar şi la Mutability a lui Shelley, comunică un „sentiment gotic al fiinţei“, prin care se face conjuncţia dintre post-romantism, simbolism şi accentele expresioniste: „pe cerul nopţii,/ luna plină traversată/ de o cometă de lilieci//“ (Cometă, p. 64). Cu un titlu care rezonează cu cartea lui Hans Vaihinger din 1911, Die Philosophie des Als Ob, Kocsis alcătuieşte un adevărat manifest, iar anti-ca-şi-cum-ul său trimite la doctrina existenţialistă a autenticităţii: „nu pot trăi ca şi cum,/ nu pot face ca şi când,// nu pot crede ca şi cum,/ nu pot iubi ca şi când,// nu pot simţi ca şi cum,/ nu pot spera ca şi când,// nu pot lupta ca şi cum,/ nu pot ierta ca şi când –// ca şi cum nici n-aş trăi,/ ca şi când nici n-aş iubi,/ ca şi cum nici n-aş simţi,/ ca şi când nici n-aş gândi,/ ca şi cum nici n-aş dori,/ ca şi când nici n-aş muri//“ (Ca şi cum…, p. 26).

În cartea sa de „reflecţii, însemnări, resemnări“, Ceea ce nu se amână(Tg. Mureş: Ardealul, 2019), atmosfera este impregnată de o anumită oboseală specifică stoicismului târziu. „Am ajuns la vârsta – notează Kocsis Francisko în deschiderea volumului – când mă pot gândi la moarte, când moartea a depăşit stadiul de abstracţiune şi a prins consistenţă. O simt în mine, îi simt efortul siderant. Încă nu m-a învins, dar n-o mai pot birui. Între noi e un timp înclinat, pentru ea în creştere, pentru mine în consumare. Un contrast logic: îmi demolează trupul, îmi fortifică spiritul“ (p. 5). Nu suntem departe de acel „Curând vei uita totul. Curând toţi te vor uita“ al lui Marc Aureliu.

Unul din aforismele din Ceea ce nu se amână, în care se discută dualismul dintre cuvânt şi tăcere („Cuvintele nu contează, felul tăcerii e totul. Tăcerea de dinaintea cuvântului care a făcut lumina“ (p. 30)) poate fi citit în paralel cu o terţină din volumul de poezie: „acolo unde cuvintele tac/ te poţi aştepta să auzi,/ brusc şi năucitor, ţipătul//“ (Crochiu, p. 16). Dacă primul fragment trimite la o anumită vibraţie cosmogonică, cel secund are o dimensiune existenţială, sugerând că, uneori, ţipătul este mortarul cuvintelor. De altfel, tăcerea, chiar dacă, la limită, poate avea o componentă psihopatologică („pulsiunile acţionează în tăcere“, considera Freud), autistă, izolaţionistă, este, de multe ori, singura armă împotriva bavardajului. De asemenea, contrastul dintre fiinţă şi neant din cartea de aforisme („Numai viul are conştiinţa morţii“, „Spaima de gol ne însoţeşte viaţa“ (p. 112), „… inexprimabilul morţii trebuie să-l trăim odată cu experienţa pătrunderii în marea ei tăcere“ (p. 122)), care, nu exclude, totuşi speranţa post-existenţei, se oglindeşte în versurile din Terţine şi alte disimulări: „astrale proporţii// între puţinul a fi/ şi multul nefirii//“ (Astrale proporţii, p. 7).

Pornind de la observaţiile lui Ortega y Gasset din Revolta maselor sau de la teoria lui Heidegger a impersonalului se din Fiinţă şi timp, Kocsis Francisko operează cu o distincţie subtilă între gregar şi segregar. „Rădulescu-Motru a întâlnit spiritul gregar, cel care se supune orbeşte, se identifică până la anonimizare cu gloata, eu văd tot mai prezent spiritul segregar, care se zbate din răsputeri să-i îndepărteze pe unii de alţii, idealul său este însingurarea, singurătatea absolută pentru fiecare, durabilă într-atât, încât să-şi uite şi limba, şi codurile de comunicare. Până când fiecare îi va fi străin fiecăruia ca o stâncă de pe pământ pentru o stâncă de pe Marte sau de pe Saturn, nu contează“ (p. 26). Aici, autorul din Târgu Mureş pare să refuze imperativul „resignaţiunii“, care străbate întreaga carte şi să propună – doar implicit – o teorie a revoltei, îndreptată împotriva unui sistem, care împinge, prin divide et impera, spre atomizare şi spre supunere. Rebeliunea împotriva spiritului segregar are legătură cu teoriile asociaţioniste ale anarhismului sau cu distincţia dintre societate şi stat. E important să creăm un sentiment comunitar de solidaritate, să generăm un liant între „maşini nomade“, altfel riscăm să fim împinşi spre zona în care nu există decât „minorităţi singulare“: vocea noastră va fi amuţită până ne va dispărea şi chipul. Mai mult, izolaţionismul segregar se raportează şi la doctrina budistă din poezia eminesciană Tat twam asi: empatia şi compasiunea presupun recunoaşterea esenţei umane în celălalt.

În altă parte, Kocsis se referă la nucleul personalităţii, folosind o trimitere insolită la Oscar Wilde. „Când privesc în oglindă şi când privesc înlăuntrul meu, ochii surprind chipuri diferite. Chipul din oglindă îmbătrâneşte, cel din adânc e ca Dorian Gray“ (pp. 63-64). „Eul constituie centrul conştiinţei … El ne determină simţământul constant de identitate şi de aceea ne resimţim, la 80 de ani, ca fiind exact aceeaşi persoană care eram la opt ani“, observă psihoterapeutul jungian Anthony Stevens. Uneori, Kocsis pare să dea o replică ideilor nietzscheene. Aforismul „Moralitatea … există … ca biciul pentru animalele îmblânzite“ (p. 29) aminteşte de teoria animalului al cărui specific nu este încă fixat din Genealogia moralei. Departele din Zarathustra pare a fi ţintit în alt loc: „Cel care nu poate fi înţeles, cel prea străin pentru înţelegere, cel prea îndepărtat pentru iubire, cel prea diferit pentru compasiune – aproapele nostru“ (p. 29). Iar terţina „vă doresc să trăiţi clipa/ în care muzica/ ţine loc de tot restul lumii//“ (Clipă, p. 11) emulează aforismul nietzschean „Fără muzică lumea ar fi o greşeală“.

Tradiţia aforistică modernă este adânc influenţată de anti-filosofi precum Nietzsche şi Cioran. Joshua Foa Dienstag discută pe larg în cartea sa, Pessimism: Philosophy, Ethic, Spirit, cum autorii „întunecaţi“ au ales să-şi exprime theoría (uneori autocontradictorie şi aporetică) prin fragmente. Pornind de aici şi ţinând cont de poetica lui Cioran, aş vrea să amintesc două scăderi ale volumului Ceea ce nu se amână. În primul rând, resemnarea elegiacă are un anumit farmec, dar şi o doză de defetism. Poate că ar trebui să luptăm, aidoma samurailor, chiar şi atunci când nu sunt sorţi de izbândă. Pasivitatea aceasta dă un soi de monotonie cărţii. „Cine se resemnează nu are nici măcar ce primi“, nota Cioran (citat de Kocsis) într-un articol din tinereţe. În al doilea rând, „un aforism trebuie să sune ca o împuşcătură“, credea scriitorul născut la Răşinari. În consecinţă, „moartea“ aforismului este banalitatea. Unele din reflecţiile lui Kocsis Francisko sunt, nu neapărat banale, dar destul de îndepărtate de fulgerul paradoxului: mai aproape de loc comun decât de „împuşcătură“. În ciuda acestor aspecte, atât Ceea ce nu se amână, cât şi Terţine şi alte disimulări sunt nişte „manuale“ minimaliste elegante, în care post-romantismul se întâlneşte cu stoicismul, redactate cu justeţe şi limpezime.