DAN C. MIHĂILESCU: TRECĂTOAREA DIN CLEPSIDRĂ

Abia acum, după mai bine de zece ani, înţeleg ce, sau mai degrabă cine va fi fost în fapt îndărătul acelei fâlfâiri dinspre lumea de odinioară, pe care am întâlnit-o în casa lui Filip Florian din Sinaia. Trecusem de Furnica şi intrasem pe Calea Codrului. După ce am admirat, ca în fiecare vară, vila „Căpriţa“, unde aveam să aflăm mult mai târziu că locuise Irina Procopiu, una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, şi după ce am aplecat privirile în faţa casei lui N. Iorga, de unde l-au răpit ucigaşii săi, am ajuns în grădina casei în care tânărul romancier îşi scrisese cartea de debut, Degete mici. „Nu vă grăbiţi să plecaţi, trebuie neapărat să o cunoaşteţi pe mama. Este un personaj!“

Acum, după ce m-au sedus evocările Cristinei Struţeanu din Clepsidră. Cei plecaţi/Cei veniţi (Editura Eikon, 2017), înţeleg retrospectiv de ce nu mi s-ar fi părut deloc nefiresc să asist la masa din grădina cu pricina la un taifas între Caragiale, Vlahuţă, Gherea, Zarifopol şi chiar Take Ionescu, oamenii după ale căror adrese tot colindam în fiecare vară oraşul Peleşului (atunci încă nu apăruse excelentul ghid cultural al oraşului, realizat de arhitectul Dan Manea).

Exuberantă, nonşalantă, ironică de performanţă cu temperament de învingător, fiica Fulviei Slavici se situează în bună vecinătate cu Ariana Rosser-Macarie din debutul septuagenar intitulat Case, trenuri şi andrele, apărut la Humanitas în 2016. Din păcate, Editura Eikon comite un gest de neînţeles şi de neiertat lipsind Clepsidra… de biografia autoarei, măcar una de câteva rânduri. Cititorul e lăsat să se descurce singur prin labirintul narativ, luxurianţa evocărilor şi încrengăturile genealogice. De pildă: când şi cum s-au contopit Slavicii cu Struţenii? În multe pagini nici nu poţi face deosebirea între Maica (Fulvia Slavici) şi Maica Mare (Eleonora Slavici). Şi cum a ajuns copila, care îşi improvizase un teatru de păpuşi la geam, tocmai secretar literar la Teatrul „Ţăndărică“, ori cum s-a descurcat un deceniu în sumbra instituţie a tvr, unde a realizat filme etnologice?

„Am a-i spune Maicăi c-am făcut o descoperire. Aceea că sunt… clepsidră. Am înaintea mea băieţii ei, Struţenii, Mircea, Alexandru, Ioan şi Scarlat. Şi după, ceilalţi băieţi. Ai mei. Filip, Matei, Mircea şi Luca. Ultimul mi-e nepot. Într-un fel, precum Scarlat mi-e bunic. O lungă vreme eram întrebată: «Sunteţi fiica lui…? nepoata lui…?» Acum sunt întrebată: «Sunteţi mama lui…? bunica lui…?»“.

Fetiţă specială, adică băieţoasă, pusă mereu pe şotii şi năzdrăvănii, Cristina se defineşte ca „o fiinţă într-un picior. Şi într-o ureche, desigur. Jucându-se de-a şăgălnicia tocmai când totul se dovedea serios. Dând cu tifla. Visând numai să stea în iarbă cu ochii după nori. O bogăţie fără seamăn. Ba şi ceţuri, pâcle, neguri. Dense sau destrămate, fuioare. Fetele ceţii“. Era fatal ca, odată ajunsă la vârsta visării de zburători să fie aleasă portarul echipei de fotbal a băieţilor din cartier şi, deşi şturlubatică, să aibă cultul gândirii logice, drept pentru care recita „cum se cade“ titlul poeziei lui Coşbuc: „Trei doamne şi toate trei“.

Pe coperta a patra, cartea are parte de trei prezentări nimerite. Filip Florian recunoaşte că „boala cea mare a scrisului la mine, sunt sigur, vine de la mama, din serile cu veioză verzuie“. Pentru Sânziana Pop „Cristina are o solaritate care aprinde cuvintele şi o bucurie a scrisului care îl fac fericit pe cititor“, jubilaţia Clepsidrei… fiind în chip subtil consonantă cu trăirea libertăţii juvenile din Serenadă la trompetă. În sfârşit, Ioana Pârvulescu: „Cartea se citeşte bine şi are ceva energic, neastâmpărat, nisipul curge iute, îţi scapă printre degete, te păcăleşte. Dar, de la o vreme, observi că totul se adună din nou fir cu fir, crescând ca un munticel. Ce se pierde din cupa de sus se câştigă în cea de jos. E ca o regăsire. E ca o împăcare târzie. Şi toate astea se numesc viaţă, viaţa unei femei pline de curaj“.

În adolescenţă, bineînţeles că farul existenţei era bunica, la care toţi colegii veneau ca la film, la bibliotecă sau la bar. „Curgeau poveşti – amintiri atât de vii despre Topârceanu, Camil Petrescu «vrăbioiul», Rebreanu, Minulescu şi fularul său, Perpessicius cel îndrăgostit, Bacovia şi Agatha lui, prietenii ei sau Caragiale. Plus că ea înţelegea necazurile oricărui copil. Avea căldură pentru oricine, năpăstuit sau răsfăţat. Bineînţeles că şi ei îi plăcea să-şi treacă astfel orele. Cu noi, adică. Vâra după uşă tot ce nu avea. Bani de lemne sau ochelari noi. Şi tot ce avea, la schimb. Pantofi scâlciaţi şi o lupă zgâriată cu care buchisea aplecată peste vreun volum, în timp ce oalele miroseau a ars. Citea Anatole France şi Sei Şonagon, Însemnări de căpătâi. Sau Şolohov, Pe Donul liniştit“.

Evocările Clepsidrei… sunt îmbibate generos de o ironie şugubeaţă, niciodată abrazivă sau aluzivă. Fac parte dreaptă şi celor extrase din trecut pentru acum, şi celor notate astăzi pentru mâine, fie că e vorba de balurile cu damen tango din saloanele copilăriei, fie de prezenţa Mamei în viaţa „băiuţeilor“, inclusiv de multele şuturi rezervate acestora (la propriu!), ori de cei şapte ani de acasă când moartea era văzută ca o păpuşăreasă, fie de păţaniile unchiului ajuns la Canal, sau de oameni cu fizionomie macedonskiană dar prezenţi în bibliografia caragialiană, precum Scarlat Struţeanu, ori de colegele de la Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu“ şi şedinţele obligatorii de ateism ştiinţific.

Apropo de ateism: cine va regreta absenţa traseelor afectiv-conjugale de aici îşi va compensa frustrarea prin capitolul dedicat credinţei, unde Părintele Sofian Boghiu de la Antim, Monahul Nicolae (Steinhardt) de la Rohia şi Părintele Mihai de la Biserica „Domniţa Bălaşa“ au fiecare un rol determinant. Părintele Sofian „fusese un Serafim de Sarov al oraşului nostru. Serghei din Căpriana. Am văzut scris stângaci cu creion chimic pe piatra lui de mormânt la Căldăruşani «Cui ne laşi? Cui ne-ai lăsat?». Am simţit profund că mă alătur acelei jelanii. Când am fost acolo, deasupra lespezii, sus, în toţi copacii veghea o adunare uriaşă. Uluitoare. Bufniţe. Zeci de bufniţe. Păreau străjeri. Te dominau, te înspăimântau, te fascinau. Nu mai văzusem, nici n-auzisem pe alţii istorisind. Niciodată“. Acum, presupun că, plecând de aici, putem reciti Toate bufniţele lui Filip Florian, sau mai degrabă să ne pregătim pentru următoarea carte a Cristinei Struţeanu.