Viorel Mureşan

1. Spre sfârşitul unei zile de lentoare, pe o plajă încinsă, unde apa lăsa, retrăgându-se, cochilii albe cu striaţii verzui şi cu stranii reflexii. Eram desculţ şi păşeam atent să nu calc cumva pe ele, să nu mă rănesc şi să nu le strivesc sau să se piardă-n nisip. Voiam să duc fetei care mă aştepta întinsă pe un cearşaf măcar una întreagă. Îi plăcea să le ţină în podul palmei, privind îndelung cum le străbat pereţii săgeţile roşii ale asfinţitului. Visul acesta e dintr-o noapte de iarnă, cu zăpadă şi vânt.

2. Să nu vorbim de premii, ştiut fiind că am excelat în mai toate sporturile de iarnă. De unul singur însă m-am ţinut cu consecvenţă vreme de vreo 40 de ani: aşteptarea unui tren ce fluiera parcă îndepărtându-se, pe un peron învăluit în ninsoare. Săniuţa a rămas un sport cu sens unidirecţional. Viaţa pe un peron…mi se pare că a mai spus cineva.

3. O găsiţi în una dintre notele de la subsolul Ţiganiadei, sub forma unui dialog tăios între Mitru Perea şi Egumenul de la Cioara. Ce departe e vremea când răsfoiam această carte, lingându-ne degetele, în căutarea printre filele ei şi a altor posibile reţete pentru desert, cum mi se pare azi atât de firesc, după copioasele festinuri din tinereţea noastră comunistă.

4. Asta e o chestiune, cumva, mai poetică. Dacă m-aş lăsa dus de Shakespeare, s-a întâmplat cam demultişor, pe când mai mergeam pe la teatru. La capătul reprezentaţiei, ce-aş fi putut vedea, decât un pumn de linii încârligate, goale, rămase pe scândura scenei, de sub care umbra fugise. În schimb, asociindu-mă lui Borges, evenimentele s-au petrecut ori de câte ori am ţinut în mână o carte sau când am scris câte un mic poem. Şi atunci, în spatele oglinzii, întuneric fiind şi multă larmă, n-am distins prea bine „privighetoarea fu sau ciocârlia”. Era ca într-un basm al cărui sfârşit nu ni s-a păstrat.

5. Cred că eram elev pe la sfârşit de liceu, într-un internat cu ziduri de cetate, dintre care, foarte greu, ni se aproba câte o învoire. Unul dintre noi primea mai des decât ceilalţi vizitele tatălui său, un paroh căpătuit într-un mănos sat codrenesc, de unde căra odraslei cufundate în studiu, chiar şi la vreme de păresimi, cârnaţ de casă afumat, smântână de vreo trei feluri şi miere de albine. Procopsit cu astfel de merinde alese, mereu împrospătate de omul bisericii, rubicondul nostru coleg mai era şi deţinătorul, cam singur, al unui briceag cu o floarea-soarelui zveltă, încrustată pe mâner. De custură-i atârna o mică legătură de chei: de la pupitrul cu cărţi, de la dulapul de haine şi încălţăminte şi de la … dulapul cu bunătăţi. Creştineşte, i-am cerut într-o seară să-mi împrumute şi mie cuţitaşul său, să mă pot desfăta cu o hrincuţă de slănină şi ceva ceapă. Fără a sta pe gânduri, duhovnicul „in nuce”, într-o pijama cu dungi, căci se culca devreme, şi-a scotocit buzunarele pantalonilor frumos aşezaţi pe noptieră şi, cu un gest larg, mi-a întins obiectul cerut, de care atârna şi legătura de chei. La o lumină slab împrăştiată de un bec aflat la capătul coridorului, am dat iama în hrana menită să-i întreţină ţârcovnicului râvna la învăţătură şi pe care el însuşi se obişnuise s-o savureze în penumbră. M-am îndestulat cu prudenţă şi măsură, îmbiindu-i pe încă doi sau trei să facă la fel în serile următoare, rămânând să-i şoptesc la ureche, atunci când l-am auzit plângându-se de pagubă, să-şi desprindă cheile de la cuţitaş, dacă îl mai împrumută cuiva. I-a scăpat un gest ameninţător, dar m-a şi iertat pe loc, ştiind că urma să preia în numai câţiva ani, ştafeta duhovnicească din mâna fermă a tatălui. Despre farsele care mi s-au făcut, de-o fi fost între ele şi vreuna mai izbutită, îmi cer îngăduinţa s-o trec sub tăcere.

6. Cu puţină înţelegere şi extrapolând, desigur, aş trece acest subiect în rândul sfintelor taine, în dreptul numărului 8.